Ca un pelican,
Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;
Și-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit,
Răspândind asupra lor izvoare vii

Slujba Prohodului Domnului este un mozaic poetic în care istoria și metaforele se amestecă înălțător. Strofa de mai sus, cântată în timpul celei de-a doua stări (grupe) de imnuri, face referire la o veche povestire creștină, anume legenda pelicanului care se rănește în piept, pentru a-și salva puii. Aceasta este una dintre cele mai ciudate și în același timp minunate istorioare din Fiziologul, o lucrare anonimă, provenind probabil din mediul ascetic egiptean al primelor secole creștine. Conceput ca o carte de biologie antică, în care elementele reale și cele mitologice sunt amestecate cu scopul de a edifica moral pe cititori, Fiziologul găsește un înțeles moral sau mistic pentru comportamentele animalelor. De exemplu, pasărea Phoenix, care înviază din propria cenușă după trei zile, simbolizează pe Hristos Cel înviat a treia zi din morți. Unicornul, simbolul purității, se referă la nașterea neprihănită a Domnului din Fecioara Maria.

Revenind la pelican, Fiziologul își începe povestirea printr-o referire la Psalmul 101,7: „Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu…”, psalm intitulat în traducerea românească a Bibliei „rugăciunea unui necăjit”, apoi notează că această pasăre trăiește în sălbăticiile din lunca Nilului, în Egipt. Probabil că autorul a observat comportamentul păsării care prinde peștii și îi păstrează într-un fel de săculeț situat sub cioc, de unde își hrănește puii, însă neînțelegând acest lucru foarte clar, a interpretat fenomenul într-un mod bizar. Astfel, spune că pelicanul își iubește puii peste măsură, însă că aceștia crescând, încep să își lovească părinții peste față, iar părinții la rândul lor lovind înapoi, îi omoară. Totuși în a treia zi, maica lor își rupe cu ciocul pieptul, iar sângele curs din rană înviază puii. Într-o versiune mai târzie, aparținând Sfântului Epifanie de Salamina, moartea puilor e cauzată de foamete, iar mama se jertfește pentru ei, dăruindu-și propriul trup spre mâncare. Legenda este înregistrată și de sfinții Petru al Alexandriei și Vasile cel Mare. Într-un sens mistic, pelicanul simbolizează pe Hristos, iar Egiptul este lumea. Pelicanul locuiește singuratic, așa cum Hristos este singurul născut dintr-o fecioară. Modul în care pasărea își pedepsește puii este greu de înțeles simbolic. Fiziologul face o referire la profetul Isaia (1,2), unde Dumnezeu arată necredința oamenilor care nu L-au ascultat și îi pedepsește, iar apoi spune că Hristos S-a suit pe Cruce și și-a vărsat sângele pentru noi.

Povestea pelicanului s-a perpetuat și mai târziu, în Bestiarii, manuale medievale de „biologie morală” care imită Fiziologul, dar și în scrierile bisericești. Isidor de Sevilla (sec. VII) preia întocmai povestirea din Fiziolog (Etimologii, cartea a XII-a, 7,26), ca și romancierul medieval Guillaume le Clerc și călugărul Bartholomaeus Anglicus (sec. XIII), însă contemporanul lor Iacob de Vitry notează că moartea puilor este datorată unui șarpe, dușmanul de moarte al pelicanului, care mușcă puiii în timp ce mama lor este plecată după hrană. În același secol al XIII-lea, marele teolog apusean Toma de Aquino compunea un cântec, rostit după momentul împărtășaniei, intitulat Adoro te Devote, în care Îl compară pe Domnul Hristos cu pelicanul: Pie pellicane, Iesu Domine / Me immundum munda tuo sanguine. / Cuius una stilla salvum facere / Totum mundum quit ab omni scelere”. („O, pelican iubitor, Iisuse Doamne / pe mine cel necurat, curățește-mă cu sângele Tău! / din care o singură picătură poate vindeca / întreaga lume de toate păcatele ei”/ Chiar și Dante, în Divina Comedie (Paradisul, 25,113) se referă la Hristos ca la „pelicanul nostru”, iar Shakespeare amintește în Hamlet de aceeași legendă.

Până acum am făcut referire mai ales la scriitorii apuseni care pomeneau această pildă. Totuși, acest lucru nu înseamnă că ea a dispărut în Răsărit. Imnograful bizantin Iosif Studitul (sec. IX) a inserat povestea pelicanului într-una din strofele celei de-a doua stări de la Slujba Prohodului Domnului, care se cântă la Denia din Vinerea Mare. Strofa, citată la începutul acestui articol, face trimitere la rana din coasta Mântuitorului, din care au răsărit „izvoare vii” ce ne înviază pe noi, cei morți.

Pelicanul este un frumos simbol al sacrificiului de sine și a fost asociat de-a lungul veacurilor cu Domnul Iisus Hristos, care ne-a dat viața veșnică prin Jertfa Sa pe Cruce și ne hrănește prin Sfânta Euharistie, la care ne cheamă întotdeauna și mai ales în Săptămâna Patimilor Sale. Fiecare dintre noi este primit să se hrănească din Izvorul vieții, dar și chemat să se asemene Lui în sacrificiul de sine pentru aproapele.

Vinerea Mare să ne fie timp de gândire adâncă la mântuire!