Sfinţii Părinţi spun că pocăinţa este aducerea înapoi a botezului, învoiala cu Dumnezeu pentru viaţa de veci, cumpărătoare a smereniei, necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti, gândul osândirii în sine şi îngrijirea neîngrijită de sine, frica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii, împăcarea cu Dumnezeu prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor, răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor, asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă, lipsirea neîntristată, uşa milei dumnezeieşti.

Pocăinţa este al doilea har născut în inimă. Sfântul Isaac Sirul o compară cu o corabie, frica este cârmaciul, iar iubirea este limanul dumnezeiesc. Deci, frica ne aşază în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea ce ne călăuzeşte spre Cel spre care străbat toţi cei osteniţi şi împovăraţi prin pocăinţă. Când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu şi drumul nostru s-a sfârşit şi am străbătut la ostrovul care este dincolo de lume, unde este Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

Plânsul este întristarea cea după Dumnezeu

Pocăinţa, a cărei posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu, spre a primi ajutorul Fiului Său, este ca o candelă căreia trebuie să-i întreţinem lumina cu untdelemnul faptelor; şi de vom fi luminaţi prin lumina candelei ce ne vine din Hristos, izvorul de lumină al tuturor, vom putea intra în Împărăţia luminii. Numai de vom fi luminaţi, cunoscând şi acceptând pe Hristos ca lumina lumii, ca sens al existenţei, prin faptul că arată pe Dumnezeu ca Tată iubitor, având un Fiu iubitor, vom avea parte în veci de lumină.

Pocăinţa este candela luminată, care ne luminează persoana, pentru că prin ea ne vedem cum ar trebui să fim şi vedem şi legătura noastră cu Dumnezeu şi semenii. Ea este o lumină, pentru că ne arată ce suntem de fapt, ne arată păcatele care ne îngustează în egoism, care ne ţin în întuneric în privinţa infinitei măriri a lui Dumnezeu şi a datoriilor noastre faţă de oameni.

Aşadar, prin pocăinţă omul îşi poate recâştiga strălucirea sa. Pocăinţa este a doua naştere din Dumnezeu care s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har. Sfinţii Părinţi spun că izvorul lacrimilor de după botez este mai tare decât botezul însuşi, deoarece acela curăţeşte de păcatele de mai înainte, iar acestea de după aceea. Şi dacă acestea nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire, cu adevărat rari ar fi cei care se mântuiesc.

Plânsul este întristarea cea după Dumnezeu pe care o naşte pocăinţa. Lacrima vine din părerea de rău pentru amintirea vechilor căderi ale sufletului, iar umilinţa coboară de sus, din roua mângâietoare a Duhului, spre alinarea şi înviorarea sufletului care a intrat cu căldură în adâncul smeritei cugetări şi a primit vederea luminii celei neapropiate. Plânsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletului şi o simţire a inimii îndurerate care caută pururea pe Cel după Care însetează, iar neajungându-l, îl urmăreşte cu osteneală şi se tânguieşte cu durere, alergând după El.

Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrrea de cercetare a inimii. Când ai ajuns la plânsul după Dumnezeu, ţine-l cu toată tăria, căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte şi este topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbire.

Pocăinţa duce la păzirea poruncilor

Lacrimile pregătesc sufletului locul pentru rugăciune, ca semne ale milei divine, cu care s-a învrednicit sufletul în pocăinţa lui. Când sufletul lăcrimează, topeşte toată întinăciunea văzută şi gândită. A călători în plânsul neîncetat după Dumnezeu înseamnă a prăznui în fiecare zi într-o continuă sărbătoare.

Să alergăm, aşadar, spre Dumnezeu Care a venit aducându-ne cu Sine buretele întristării de Dumnezeu iubitoare şi apa de împrospătare a lacrimilor de Dumnezeu cinstitoare, spre ştergerea greşelilor scrise în suflet ca pe o hârtie. Căci pocăinţa duce la păzirea poruncilor iar aceasta aduce curăţia sufletului!

Bibliografie:

Sfântul Ioan Carpatinul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 141.

Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 136-137, 164, 166, 172, 174.

Sfântul Isaac Sirul, Filocalia X, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 361-362.

Sfântul Isaia Pustnicul, Filocalia XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 131.

Sfântul Talasie Libianul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 30.

Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, Filocalia VIII, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, pp. 178-179.

Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia XI, Episcopia Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, pp. 636.

Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia VI, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 241.