Religia creştină este, prin excelenţă, o religie liturgică în care, pe primul plan se află trăirea liturgică a vieţii celei noi, a vieţii în Hristos. În dumnezeiasca Liturghie sunt prezente întreg Universul şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Astfel, primele interpretări istorice ale Sfintei Jertfe au numit-o „petrecerea la un loc a îngerilor, a sfinţilor şi a oamenilor”.

Sfânta Liturghie este, întâi de toate, factor de unitate. Prin cinstirea sfinţilor, Biserica aduce împreună, în mod real, oameni, îngeri și sfinți întru slăvirea lui Dumnezeu. În mediul liturgic avem o întâlnire directă cu sfinții. Nu doar rememorăm un eveniment, ci devenim părtași la sărbătoarea bisericii. Devenim contemporani cu sfinții! Putem, astfel, înțelege mai bine drumul lor către sfințenie – dincolo de informațiile sărăcăcioase pe care ni le oferă izvoarele istorice.

De multe ori a fost pusă întrebarea de ce Sfinții Constantin și Elena sunt numiți întocmai cu Apostolii. De ce un împărat roman, botezat în ultimii ani ai vieții, își împarte numele cu Sfântul Petru, care a slujit toată viața lui Hristos și a murit cu moarte martirică? Acestea sunt întrebări omenești, ce își pot afla răspunsul doar în mediul liturgic. Acolo unde, dincolo de cuvinte, putem să fim împreună în cinstirea lui Dumnezeu.

Constantin cel Mare – un împărat providențial

Domnia împăratului Constantin (306-337) a fost cea mai importantă schimbare pe care a cunoscut-o istoria Bisericii. Pacea adusă prin sfârşirea persecuţiilor a introdus lumea într-o nouă istorie a creştinismului. Convertirea împăratului biruitor la Pons Milvius şi semnarea Edictului de Toleranţă din anul 313, acestea au fost evenimente prin care s-a schimbat situaţia creştinismului.

Scrisorile prezentate de către istoricul Eusebiu de Cezareea demonstrează că împăratul Constantin nu a fost mulţumit doar cu semnarea Edictului de la Milan. Scriind prefectului Anullinus, împăratul recunoaşte Bisericii dreptul de proprietate corporativă în cadrul statului roman, la care se adaugă scutirea clerului creştin de munera civilia.

Prin restituirile de proprietăţi, subvenţiile în bani, scutirile acordate clerului şi construcţia de biserici, creştinismul a fost ridicat la un statut egal cu celelalte religii din Imperiu. Unii istorici au vorbit chiar despre o tendinţă de impunere a creştinismului ca religie favorită, în timpul lui Constantin cel Mare .

Măsurile luate după convertire au fost completate de alte edicte care au fost adoptate după conflictul pe care Constantin l-a avut în Răsărit, cu Liciniu. După biruinţa de la Chrisopolis au fost date mai multe legi prin care împăratul îşi manifesta voinţa de promovare a creştinismului. În anul 321 au fost promulgate legile legate de sărbătorirea Duminicii, eliberarea sclavilor de către Biserică, retrocedarea bunurilor luate credincioşilor în timpul persecuţiilor şi favorizarea creştinilor în funcţiile guvernamentale.

În anul următor a fost emis un alt edict, prin care cetăţenii imperiului erau îndemnaţi să nu participe la ritualurile politeiste: „era recomandat a nu fi înălţate statui şi să nu se mai practice divinaţia şi alte acte smintite sau să se aducă sacrificii în vreun fel  oarecare”.

Dorința împăratului – un Imperiu creștin

Măsurile adoptate de împăratul Constantin au avut la bază convingerea că lui i s-a încredințat de către Dumnezeu misiunea de a converti întreg Imperiul. „În timp ce voi sunteţi episcopi pentru cele dinăuntrul Bisericii, eu sunt numit de Dumnezeu episcop pentru cele din afara lor”, spunea împăratul, după cum mărturisește istoricul Eusebiu.

Hotărârile favorabile au înlăturat obstacolele ce împiedicau acţiunile de evanghelizare în lumea necreştină. În toate regiunile imperiului, convertirile la creştinism s-au înmulţit, ajungând la toate categoriile sociale. Se poate vorbi chiar despre o politică imperială de răspândire a religiei creştine, al cărei exemplu era dat de însuşi Constantin – care a devenit şi el adept al noii doctrine.

Prin această politică, între anii 310-340 sunt consemnate cele mai importante progrese în mişcarea de evanghelizare a lumii cunoscute. Episcopul Eusebiu al Cezareei, în Istoria Ecleziastică, relatează cum se desfăşura mişcarea misionară în timpul său: „În vremea aceea, mulţi creştini îşi simţeau sufletul lovit, prin Cuvântul divin, de o violentă dragoste de desăvârşire. Începeau prin a urma sfaturile Mântuitorului şi îşi împărţeau bunurile săracilor, apoi părăsindu-şi patria, plecau spre a-şi îndeplini misiunea de evanghelişti cu ambiţia de a ţine predici celor care nu auziseră încă deloc cuvintele credinţei şi de a le încredinţa cărţile evangheliilor divine. Ei se mulţumeau să aşeze temeliile credinţei în vreo ţară străină, apoi stabileau alţi păstori cărora le transmiteau grija de a-i cultiva mai departe pe aceia pe care tocmai îi convertiseră. Apoi plecau spre alte ţări şi neamuri, având cu ei harul şi ajutorul lui Dumnezeu”.

În cea mai însemnată scriere a sa, istoricul bisericesc Sozomen vorbește în câteva rânduri despre politica lui Constantin: „Biserica înflorea în timpul domniei lui Constantin şi se dezvolta din zi în zi. Ea se bucura încă de mai multă pace. Căci, pe când era persecutată în mai multe provincii ale Imperiului, sub Constantin ea a avut libertatea în întinderea provinciilor de sub stăpânirea lui Constantin. Acei ce locuiau în Galia, în Englitera spre Pirinei şi până la părţile Oceanului au avut libertatea credinţei. Însă, după ce şi alte provincii au trecut în partea lui Constantin, prin dreptul de succesiune, Biserica primi o însemnată dezvoltare. Astfel, popoarele ce locuiesc laturile Tibrului, ale lui Po şi ale lui Aquilin, au avut o deplină libertate a aduce lui Dumnezeu, adoraţia şi închinăciunea lor. În fine, grecii, macedonenii şi popoarele ce locuiesc pe ţărmurile Dunării şi până în Ahaia şi Iliria au recunoscut pe Constantin după bătălia de la Cibala”.

Orientul – ținta misionară a împăratului Constantin

În cartea a doua, Sozomen face referiri mai ample la domnia împăratului Constantin, când acesta a devenit August, după înfrângerea lui Liciniu. Stăpânind peste Apus şi Răsărit, politica religioasă a marelui împărat este descrisă astfel: „Religia creştină răspândindu-se astfel în toată întinderea Imperiului Roman, a început să fie acceptată şi la neamurile cele mai îndepărtate. Era de mult timp de când cei care locuiesc pe ţărmurile Rinului, celţii cei mai depărtaţi de Galia şi care se apropiau de ocean, goţii şi celelalte popoare ca şi vecinii de la Dunăre. Căci o mulţime însemnată din aceste neamuri trecând din Thracia în Asia şi făcând acolo însemnate stricăciuni, au luat cu ei mai mulţi preoţi captivi, care izgonind demonii şi vindecând pe asupritorii lor, au făcut ca aceste popoare să imită şi să recunoască pe Dumnezeu. Fiind deci introduşi şi ei în adevărul religiei noastre, au primit din mâna lor sfântul botez şi au fost primiţi la împărtăşirea Bisericii”. 

În timpul împăratului Constantin cel Mare, scriitorii bisericeşti menţionează răspândirea religiei creştine la popoarele din interiorul imperiului, dar sunt amintite şi câteva popoare din afara graniţelor. Prima menţiune, despre intervenţia directă a împăratului Constantin în protecţia şi evanghelizarea unui popor aflat dincolo de graniţa imperială este legată de spaţiul persan. Istoria bisericească consemnează o scrisoare către regele persan Şapor din anul 325, prin care Constantin se interesează de soarta creştinilor din Imperiul Sassanid, declarându-se protectorul acestora .

Legată de domnia împăratului Constantin este şi creştinarea Armeniei. Apropierea de Imperiul Roman, în care religia creştină a avut spaţiul optim de răspândire, a dus la trecerea misionarilor creştini în Armenia, atât prin trupele de ocupaţie, cât şi prin relaţiile economice. O acţiune asemănătoare a avut loc în ţările din Caucaz, unde evanghelizarea a fost strâns legată de dezvoltarea culturii acestor popoare. Înaintând din nord-vestul Armeniei, creştinismul a ajuns în „Albania din Caucaz” (Azerbadjan) şi Iberia (Georgia) .

Datorită protectoratului oferit de către Sfântul Constantin creştinilor de dincolo de graniţa orientală, Evanghelia a fost propovăduită şi la triburile nomade de la frontiera deşertică, în Peninsula Arabia şi Sinai. Creştinismul a pătruns la aceste popoare prin acţiunile comerciale ale romanilor, care frecventau porturile de la Marea Roşie. Împăratul Constantin a trimis, în ultimii săi ani de domnie, o ambasadă la regele himyariţilor (Yemen), cu rugămintea de a fi sprijinită misiunea creştină în acele locuri .

În Etiopia, dincolo de graniţa imperiului, la marginea lui africană, religia creştină a fost vestită prin misionarii din Egipt şi Siria, în special prin Sfântul Frumenţiu – episodul creştinării fiind asimilat de conştiinţa Bisericii etiopiene în Sinaxarul ei .