Dacă la biserică timpul ia altă valenţă în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, acasă bucuria Învierii se resimte cu multe zile înainte ca ea să fie pe buzele noastre. La slujbele de Denie trăim, atât cât putem, drama Dragostei Răstignite – cu gândul că Hristos va învia. Avem această garanţie, pentru că a înviat şi anul trecut…

Acasă, gustul Învierii îşi face cunoscută prezenţa prin miresmele din bucătărie, ale cuptorului aburind şi ale bucatelor mult râvnite. Râvnite, tocmai pentru faptul că nu ne putem înfrupta pe loc din ele. Este jertfa noastră personală, pentru că este o jertfă să nu te apropii de coaja unui cozonac rumen, dat cu apă şi zahăr.

În copilărie, în Sâmbăta Mare, când ne dădeam jos din pat, mirosea deja de la cuptor. Era trează de pe la ora 4.00 ea, mama… În acea dimineaţă, ne îndemna să ne luăm păturica şi să mergeam pe deal, măcar până se risipeşte mirosul. Apoi, aveam de măturat curtea şi de făcut mormintele la cimitir, iar spre seară ne pregăteam pentru sfânta slujbă.

Tocmai aici începe taina Învierii, o picătură fiind renunţarea la bunătăţi – taina bucătăresei care face bucate alese, fără să le guste. Pregustăm bucuria Învierii încă din Vinerea sau din Sâmbăta cea Mare, inclusiv prin bunătăţile pregătite. Faptul că le avem pe masă, dar renunţăm de bunăvoie să mâncăm din ele este o mărturisire a credinţei noastre în Învierea Domnului!

O istorie a păştii de Înviere

Cu brânză sau cu smântână, cu ciocolată sau, mai nou, fără pic de făină, pasca este, după oul roşu, icoana alimentară a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. O prăjitură cu dedicaţie tradiţională. De unde şi-a luat numele? Este specifică doar creştinilor sau este o reminiscenţă a cultului ebraic? Putem trăi şi fără pască de Paşti? Când şi cum mâncăm pasca? Acestea sunt doar câteva întrebări la care vom încerca să găsim răspuns.

Deşi mulţi autori încearcă să lege existenţa prăjiturii de Paşti de tradiţia iudaică, putem vorbi despre acest aspect doar la nivel simbolic. Într-adevăr, vechii evreii, în amintirea trecerii  minunate prin Marea Roşie, mâncau miel și pâine nedospită. În datina ebraică, mielul se mănâncă cu azimă și cu ierburi amare (maror), pentru a aduce aminte de greutățile îndurate în robia egipteană. La Cina cea de Taină, Iisus Hristos și apostolii au mâncat miel, după ritualul evreiesc şi azimă, aşa cum ne relatează şi Evangheliile. Însă pentru creștini, mielul, pâinea și vinul sunt simboluri cu noi semnificații mântuitoare. Pâinea şi vinul au devenit, în cadrul dumnezeieștii Liturghii, prin venirea Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, prin care ne unim cu Dumnezeu. Din punct de vedere istoric, nu găsim pasca în ritualul ebraic, ci doar simbolic – prin prezenţa pâinii nedospite cu care se mânca mielul de Paşti.

În credinţa creştină, „pesah-ul” ebraic a luat o altă conotaţie. Aceeaşi „trecere”, dar nu prin valurile despărţite ale Mării Roşii, ci „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”, aşa cum cântăm la Înviere. Continuând legătura cu marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, creştinii au simţit nevoia de a materializa marea bucurie şi în alimentaţia de zi cu zi. Până astăzi, pentru a marca o sărbătoare sau un eveniment important în viaţa noastră, ne îmbrăcăm cu hainele cele bune sau schimbăm ceva în meniu. Acest lucru l-au căutat şi creştinii. Au încercat să exprime culinar bucuria Învierii – şi ce gust mai potrivit decât dulcele să găsească?

Aşa a apărut în spaţiul balcanic, cu precădere în ţările dunărene şi ale arcului carpatic, pasca. Simplu spus, o plăcintă cu brânză, arome şi miere de albine sau, mai târziu, zahăr. Sârbii, bulgarii, muntenegrenii, albanezii creştini, o parte din Croaţia, grecii din Pind, toţi fac de Învierea Domnului pască.

Pasca – un element cu precădere românesc şi mioritic

Aducerea grâului în secolul al III-lea pe tărâmuri balcanice, Imperiul Bizantin fiind „grânarul” Europei, a făcut ca folosirea pâinii să aibă o utilizare mai largă decât aceea de a prepara prescura euharistică. Astfel, civilizaţia grâului a făcut ca pâinea să fie mâncată în viaţa de zi cu zi. Prelungire a Trupului Mântuitorului Iisus Hristos, pâinea a luat chip sacru. Ne amintim de povăţuirile bunicilor, care chiverniseau pâinea ca pe un element sfânt, după ritualuri de veacuri. Dacă pentru prescură regulile liturgice sunt stricte şi clare, strămoşii noştri au adăugat prăjiturii de Paşti un alt element care le era la îndemână – brânza oilor.

Timp de mai bine de 1.000 de ani, păstorii „vlahi” au circulat cu turmele lor din munţii Tatra până în Pindul Greciei, mai apoi în stepele cuprinse între Carpaţi şi Caucaz, asigurând astfel unitatea de limbă, cuget şi simţire românească. Aşa s-a născut Mioriţa. Din caşul dulce pus la păstrarea putinii de brad, românul a făcut al doilea element al păştii.

Pâine, brânză, mirodenii, dulcele mierii sau al zahărului, de cel puţin 1600 de ani se cheamă la noi, la români, pască. Cercetătorul Constantin Tomescu, fiu de mocan din Mărginimea Sibiului a concluzionat în câteva rânduri faptul că pe unde au trecut păstorii români au lăsat în urma lor practica de a face pască şi plăcinte. Aşadar, putem afirma că pasca de Învierea Domnului a fost plămădită din credinţa poporului român. O au şi alte popoare, dar sub alte forme – care duc mai mult spre colac sau spre simpla turtă. Doar la noi, la români, pasca este bogată şi cu dărnicie boierească făcută, chiar dacă este frământată în cel mai umil bordei.

Pregătită în ajun de Înviere, pasca și-a găsit loc la biserică. În coşuri sau prosoape înflorate, fiecare familie îşi aduce ofranda de pască la Liturghia din noaptea sfântă. La sfârşit, părintele citeşte „Rugăciunea la binecuvântarea brânzei şi a ouălor, în Sfânta şi Luminata Duminică a Paştilor”. aşa cum ne-o prezintă Liturghierul. „Păzeşte-ne întru bunătatea Ta, ca gustând să ne umplem de darurile Tale, cele date nouă cu prisosinţă”, sunt o parte dintre cuvintele ce binecuvântează pasca.

De multe ori, credincioşii o împart celor prezenţi la slujba Învierii, acestea fiind primele bucate gustate după anaforă, înainte de a ne înfrupta din celelalte bunătăţi pregătite. În toată Moldova, în Maramureş şi în zona de nord a Munteniei nu se gustă din bucatele de Paşti, până ce nu se aduce pasca binecuvântată de la biserică.

Importanţa pe care strămoşii noştri au acordat-o păştii a făcut ca ea să intre şi în cultul celor adormiţi. Regulile liturgice au stabilit faptul că, în perioada dintre Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, locul colivei de grâu şi al colacului este luat de pască şi de ouă roşii. Astfel, răspundem şi la întrebarea legată de perioada în care putem mânca pască – 40 de zile de la Înviere, adică inclusiv ziua Înălţării o sărbătorim cu pască.

Dulcele Învierii sau prăjitura de Paşti. Pe scurt, pasca. Mai mult decât o plăcintă sau o altă bunătate pregătită de soţiile, mamele sau bunicile noastre, pasca este o mărturisire a credinţei noastre în Înviere. Nu este un moft sau doar o tradiţie între alte multe tradiţii, este un dar al poporului român, care a ştiut să unească cele două mari preocupări: pământul şi creşterea animalelor. De fapt, pasca este un prinos de mulţumire adus lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru soare, pentru mâinile sănătoase, pentru sufletele celor adormiţi. De aceea are şi semnul Sfintei Cruci.

Pasca nu trebuie să dispară din meniul mesei pascale. Mai mult, nu trebuie să dispară din sufletul românului, din bisericile noastre, din preocupările gospodinelor noastre, deşi există cofetării şi magazine specializate. Este bună şi cea cumpărată. Dar este altceva când îţi jertfeşti timpul, priceperea, odihna, unghiile, pentru a frământa pasca. Este mai mult decât o tradiţie. A devenit binecuvântată, pentru că ne leagă de Dumnezeu şi de istoria poporului nostru. Putem vedea Învierea Domnului fără pască în biserici, la mormintele celor dragi sau în casele noastre?