Preacucernice Părinte, ce ne puteți spune despre comunitatea românilor ortodocși de la Strasbourg? Cum este ea astăzi, în 2015?

Una dintre caracteristicile comunității de aici, care nu se regăsește, probabil, la multe altele, este că se reînnoiește aproape la fiecare trei-patru ani. Nu au mai rămas din cei cu care am început drumul decât două persoane. În rest, primesc vești de la cei care s-au strămutat de-a lungul anilor în Australia, Statele Unite, Canada, sau mai pe aproape, în alte oraşe din Franţa. Și, desigur, în România, pentru că Strasbourgul este, în primul rând, un oraș universitar și un oraș al instituțiilor europene.

Când spui „universitate” spui timp limitat – timpul studiilor; când spui instituții europene sau diplomatice – la fel, contractele diplomaților sunt limitate la patru-cinci ani. Pleacă unii și vin alții. Deci, majoritatea enoriașilor parohiei noastre au fost persoane în trecere. În afară de studenţi şi diplomați, au trecut prin Strasbourg şi foarte mulţi medici. Din numărul mare al celor care au sejurnat în ultimii 25 de ani în Alsacia şi au fost enoriaşi vremelnici ai parohiei – pentru șase luni sau un an, atâta timp cât au durat stagiile lor de formare în specialitate – foarte puţini sunt cei care s-au stabilit apoi aici.

Foarte multe nașteri de copii, în ultimii ani, în comunitățile românești din Occident

De aceea, una dintre permanențele comunității noastre este schimbarea, suntem o comunitate „cu geometrie variabilă”. În ultimii 10-15 ani asistăm, totuși, la o stabilizare a comunității, în sensul că 40-45% dintre membrii ei s-au „sedentarizat” deja. Și-au cumpărat case sau apartamente, iar în momentul în care au ajuns la o anumită stabilitate profesională, au încercat să-și asigure și stabilitatea familială, ceea ce implică alte consecințe: căsătorii mai multe și foarte multe nașteri de copii, acum, în ultimii ani. Aceasta este, de fapt, o caracteristică comună și altor comunități din Occident.

Este o bucurie pentru noi să vedem că această comunitate își asigură oarecum permanența, continuitatea, dar, în același timp, ne gândim și la faptul că toți acești copii, acești tineri români sunt din ce în ce mai puțin români, în sensul că vor trăi în Occident. Rari sau puțini sunt cei care se vor întoarce în România. Așadar, România a pierdut o mare parte din tineretul ei și, mai ales, din tineretul de mare valoare, pentru că cei care au plecat primii, după constatarea noastră, sunt oameni instruiți, oameni titrați, oameni cu capacitate novatoare, cu idei de care profită țările occidentale. E drept, acest fenomen afectează nu numai România, ci și multe alte țări. Dar am impresia că România deține unul dintre primele locuri în ceea ce privește „hemoragia” de tineret. Cum vă spuneam, o parte dintre ei s-a stabilit aici și încercăm să facem în așa fel încât să rămână cât mai români cu putință.

De fapt, și toate activitățile care se desfășoară aici, în jurul acestei biserici și comunități ortodoxe, mizează acest lucru.

Da. Este opțiunea noastră conștientă, aceea de a păstra cât mai mult din specificul românesc. Numai că, în realitate, lucrurile sunt ceva mai complexe și mai puțin vizibile pentru cel care se află doar în trecere.

În ce sens?

În primul rând, există o presiune din partea – nu a românilor – ci a contextului în general, poate şi a unei anume politici, de a franțuzi modul de a sluji și modul de a trăi al celor veniţi din alte părţi, sub pretextul că „nu trebuie să transformăm comunităţile în ghetouri lingvistice”. Pentru că, după experiența altor comunități cu o istorie mai veche decât a noastră, cum ar fi cele rusești sau grecești, vezi Doamne, dacă păstrezi limba și modul de slujire tradițional românesc, generația care se naște aici va lua trăirea religioasă drept ceva de muzeu, pentru că nu face parte din cultura lui cotidiană și naturală, care este cea franțuzească, ci este o reminescență sau o moștenire de la părinți, deci „ceva” de pus la muzeu sau în dulapul personal de amintiri. Acesta este argumentul celor care ne cer să trecem cât mai repede la slujirea în franceză.

Copiii născuți în Franța și contactul lor cu limba română

Noi am tot amânat, iar în prezent nu avem decât câteva ectenii în limba franceză; în rest, totul e în limba română, inclusiv și mai ales predica, tocmai pentru a păstra cât mai mult din moștenirea noastră, pe care am adus-o cu noi din țară, fiindcă este o „hrană” pe care o pot asimila foarte bine românii prezenți la noi în biserică.

Se adaugă, apoi, ceea ce spuneam adineauri: mulți enoriaşi petrec la Strasbourg o perioadă de timp limitată şi nu au cum să asimileze limba și cultura franceză în așa măsură încât să le devină ceva natural. Pentru ei este, deci, mai ușor și mai bine să găsească în această biserică o slujbă exact ca acasă.

Pentru copii, însă – și aici ar trebui să reflectăm – pentru copii este din ce în ce mai dificil să vorbească româna coerent, deoarece tot „bombardamentul” informațional la care sunt supuşi se face în limba franceză. La grădiniţă, la școală, pe stradă, la televizor – totul e, fireşte, în franceză. Ca să nu mai vorbim de publicaţii, presă, cărţile pe care le citesc etc. Contactul cu româna devine din ce în ce mai rar, îl au eventual în familie – și spun eventual pentru că tata și mama fiind tineri, lucrează și unul, și altul. Foarte puţini sunt cei care se pot bucura de prezența benefică a bunicilor. Copilul este dat la grădiniță, se caută soluţii pentru a-l ocupa şi în perioadele extra-şcolare, familia nu mai dispune de tihna necesară. Comunicarea în limba „maternă” devine, aşadar, ceva cu totul ocazional, iar părinţii nu mai pot exercita o influență determinantă asupra copiilor din acest punct de vedere.

„Noi semănăm. Vom vedea, în timp, care vor fi roadele”

Rămân cele câteva ore pe care copiii le petrec la biserică – fie la slujbă, fie la școala catehetică din după-amiezile de marţi şi miercuri, când cei mici nu au cursuri la şcolile franţuzeşti. Tot pentru acest motiv, noi nu am fost favorabili creării unei săli separate pentru copii în timpul slujbei – aşa cum se procedează la unele parohii – întrucât nu îi aducem la biserică spre a se juca într-o încăpere alăturată (chiar dacă în unele părţi se profită pentru a-i catehiza în acest timp), ci îi aducem spre a se pătrunde de o simțire, de un sentiment, de o bucurie pe care o asociază cu Sfânta Împărtășanie, cu primirea micilor daruri sau prinoase care li se dau la biserică, cu copilăria. Credem că toate acestea pot să nască în sufletul copilului acel atașament față de cele sfinte pe care nimic altceva nu-l poate genera. Căci, odată trecută copilăria fragedă, vin alte preocupări, a trecut vremea „semănatului”. Și, după cum ştim, numai florile de primăvară asigură rodul pomului. Prin urmare, nu dorim să-i scoatem pe copii duminica din mediul liturgic, chiar dacă li se poate părea slujba lungă. Noi semănăm. Vom vedea, în timp, care vor fi roadele.

Avem, apoi, orele noastre de română şi de cateheză, dar care sunt puține (două – trei ore pe săptămână pentru fiecare copil care poate veni). Sunt înscriși 40, dar vin cu intermitențe pentru că ba nu are cine să-i aducă, ba au o altă activitate. Școlile franțuzești pe care le frecventează le organizează activități chiar și în zilele în care nu au sport, ieșiri, vizite, excusii, tabere. Așadar, și copiii dispun de foarte puțin timp liber. Dar pentru aceia care dispun și când dispun, noi suntem la dispoziția lor.

„Copiii mi se adresează în română, pentru că știu că aceasta este regula”

Eu însumi observ la copii această preferință pentru limba franceză, care li se pare mai ușoară, de vreme ce în ea îşi petrec tot timpul. Mie mi se adresează în română, pentru că știu că aceasta este regula: în biserică se vorbește limba română. Dar ei între ei comunică numai în franceză.

Cei mai „defavorizaţi” din acest punct de vedere mi se par copiii născuți din cupluri mixte; de exemplu, dacă tata e român și mama franțuzoaică, copilul nu vorbește o boabă de română. În ultima vreme, şi soţia mea – care se ocupă de „grupa mică” – dar şi eu însumi – ne bucurăm din ce în ce mai des de o răsplată morală la care nu ne aşteptam: aceea de a vedea că acești copii, care au venit la cursuri fără să știe niciun cuvânt în română, învață cu timpul limba alături de ceilalți; apoi, dacă mai au şi norocul să petreacă două-trei vacanţe în România, revin vorbind corect şi chiar fără accent, ceea ce este cu totul remarcabil. După aceea, nu mai există niciun risc de a uita limba „de acasă”.

Școala catehetică, o casă și un atelier al tradițiilor și cântărilor românești

Însuşirea limbii române nu este de fapt singura noastră preocupare în lucrul cu copiii. Programa cuprinde în egală măsură cunoștințe de religie, de istoria şi geografia României, dar şi de trăire a tradițiilor şi datinilor și de învăţare a cântărilor noastre bisericeşti, a muzicii româneşti. Soția mea îi învață pe cei mici toate cântecele și jocurile de la grădiniță – cum ar fi „Podul de piatră” etc. – îi îmbrăcăm în costume românești, pregătim împreună cu ei ouă roșii la Paști, practicăm tradițiile de la Crăciun, organizăm cu ei concerte de colinde şi le oferim daruri tradiţionale, într-un cuvânt, totul pe româneşte. Pentru moment, după părerea mea, este tot ce se poate face.

Ar mai exista, desigur, și alte posibilități – cum ar fi aceea de a-i trimite în tabere în România – dar aceasta reprezintă o activitate care depășește deocamdată capacităţile noastre. Mitropolia de la Paris organizează tabere în România, dar deocamdată și acolo nu se pot înscrie decât un număr limitat de copii. Vom vedea ce se mai poate face în anii următori. Cam aceasta este ambianța în care lucrăm aici și așa ne proiectăm noi chemarea în viitor: ca semănători într-un ogor ce nu ne aparţine. Căci, după cum spune Mântuitorul Hristos, „unul seamănă, altul seceră”. Chemarea noastră este acum aceea de a semăna sămânţa cuvântului şi a credinţei. Ce roade vor ieşi şi cine la va culege nu este al nostru a şti sau a decide, ci ţine doar de voia lui Dumnezeu. (va urma)