Sfântul Sava s-a aşezat aici în anul 478, săpându-şi în stâncă o chilie, în peretele abrupt din stânga defileului Pârâului Cedrilor. După cinci ani, în jurul Sfântului Sava, şaptezeci de monahi şi-au săpat chilii în stânca pe stânga Văii Cedronului, pe o distanţă de peste doi kilometri în jurul peşterii Sfântului. Nu după mult timp, Sfântul Sava şi ucenicii săi s-au mutat pe partea vestică a prăpastiei, unde s-a format mănăstirea pe care şi-a extins-o după nevoie.

La începutul secolului al VI-lea, în Mănăstirea Sfântului Sava trăiau 150 de monahi cu viaţă de obşte şi şaptezeci cu viaţă anahoretică, iar lăcaşul se numea şi „Marea Lavră”. Duminica şi de sărbători, slujbele se făceau în comun, iar monahii se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului.

Sub conducerea Sfântului Sava, Marea Lavră a fost bastionul principal în faţa asaltului ereziei monofizite, între anii 512 şi 516, iar succesorul Sfântului Sava la conducerea mănăstirii – Sfântului Ioan Savaitul – a luptat împotriva ereziei origeniste.

În anul 614, în ziua de 16 mai, sunt ucişi cu sabia 44 de părinţi savaiţi de către perşii conduşi de Chrosroe, după invadarea Palestinei, care se află sub stăpânirea Imperiului Bizantin.

Reorganizarea Marii Lavre în timpul patriarhului Modest, după cucerirea arabă, a fost urmată de o perioadă de înflorire, între anii 614 şi 843, numită chiar „epoca de aur”. Contribuţia Sfintei Lavre atinge apogeul odată cu lupta pentru apărarea sfintelor icoane a Sfinţilor Ioan Damaschin, Mihail Sincelul, Teofan Zăvorâtul şi Teodor al Edessei.

În secolul al XII-lea, împăratul Manuil Comnenul reface biserica principală şi pictura acesteia. Mai apoi, în timpul ocupaţiei cruciate, moaştele Sfântului Sava sunt duse la Veneţia.

În anul 1187, Cruciaţii sunt învinşi de mamelucii lui Salaadin în bătălia de la Hatin. Venirea mamelucilor a debutat cu uciderea călugărilor şi distrugerea parţială a clădirilor (biserica şi mormântul Sfântului Sava au fost cruţate). Dar Lavra a continuat viaţa duhovnicească şi rugăciunea către Dumnezeu.

La mijlocul secolului al XIV-lea s-au refăcut katholikonul şi mormântul Sfântului Sava, prin grija împăratului Ioan Cantacuzino.

Un nou val de încercări pentru mănăstire a avut loc odată cu intrarea turcilor otomani în Palestina, în timpul sultanului Selim I (1517), când au fost ucişi câţiva monahi savaiţi care mai rămăseseră în mănăstire. Sub stăpânirea otomană, între 1533 şi 1735, Mănăstirea Sfântul Sava a primit firmane de protecţie - peste treizeci la număr, de la sultani succedaţi la Înalta Poartă, prin care se aprobau diverse solicitări precum refacerea unor clădiri ale Lavrei, scutiri de biruri şi protejarea drepturilor obştii monahale.

În anul 1540, Egumenul Ioachim Valahul, împreună cu cincizeci de monahi se aşează în mănăstirea părăsită, iar în anul 1625 Patriarhul Teofan al III-lea al Ierusalimului răscumpără mănăstirea de la creditori. În perioada 1667-1686, mănăstirea este refăcută în întregime de patriarhii Nectarie şi Dositei al II-lea.

Aspectul de astăzi al Lavrei se datorează construcţiilor care s-au făcut în timpul păstoririi stareţului Ioasaf Cretanul (1843-1874).

Lavra Sfântului Sava a fost mai protejată de schimbările politice neîncetate în Orientul Mijlociu, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în timpul secolului XX, iar viaţa monahală urmează tradiţia.

Un eveniment foarte important din viaţa contemporană a mănăstirii a avut loc pe 10 octombrie 1965, când Papa Paul VI a înapoiat Patriarhiei Ierusalimului cinstitele moaşte ale Sfântului Sava cel Sfinţit.

(Foto) Marea Lavră a Sfântului Sava din Pustiul Iudeii