Zi blândă de septembrie la Piatra Şoimului, în ţinutul Neamţului. Urc pe Drumul bisericii, o potecă ce serpuieşte mai întâi printre casele de la şosea, pentru ca apoi să se strecoare, pieptiş, pe coclaurile de la înălţime, spre vechiul lăcaş de lemn al satului.

Las ultimele case în urmă, călăuzită de indicaţiile câtorva săteni întâlniţi pe drum. Poteca se subţiază pe măsură ce înaintez. Firul cărării arcuieşte molcom pe dâmburile de iarbă, căţărându-se sus, tot mai sus. O urmez întocmai. Bătătorită de mii de paşi, trece peste platouri largi, urcă dealul, trece peste punţi înguste de lemn, aruncate peste pâraie, înaintând prin umbra întunecoasă a nucilor crescuţi în neştire. Capătul drumului încă nu se zăreşte. Noroc cu nea Vasile, un localnic vesel ce urcă şi el taman la biserică să lucreze la un mormânt. Mă asigură că merg în direcţia bună şi, sporovăind ba de una, ba de alta, luăm din nou dealul în piept. După vreo jumătate de oră de urcuş susţinut, ajungem sus, la o înălţime considerabilă faţă de satul de la şosea, căci nu degeaba aşezării i se spune Piatra Şoimului. Pe poteca pe care venisem, aveam să aflu de la parohul locului, au urcat şi urcă şi acum localnicii ca să ajungă la biserică şi la cimitir, singurul din sat. Cale de vreun kilometru şi jumătate, pe sub nucii bătrâni, numărându-şi paşii, ca pe un drum al liniştirii.

Din mijlocul cimitirului, lăcaşul pare un bătrân sprijinit în toiag. Veacurile i-au şubrezit zvelteţea, chiar dacă din toate părţile dealurile au ocrotit căuşul în care a fost ridicat. Cruci mai vechi şi mai noi, tocite de ploi şi ninsori, îl împresoară din toate părţile.

În aşteptarea părintelui, cercetez îndeaproape bârnele pereţilor. Cu toată înfăţişarea sa suferindă, bisericuţa de la Piatra Şoimului pare hotărâtă să înfrunte cu demnitate timpul, de-aici, de pe vârful dealului Bogoslovul, unde totul se bucură de libertatea înălţimilor. În sat însă, lăcaşul de lemn al străbunilor are destinul deja croit de o legendă pe care, oricât ai vrea, nu-i chip să le-o scoţi localnicilor din minte, care spune că biserica aceasta aşa a fost menită - „s-o ia apa“.

Construită pe locul unui schit

Despre data ridicării bisericii de lemn de la Piatra Şoimului în zonă se păstrează mai multe variante. Un sinodic din arhiva parohiei consemnează că lăcaşul ar fi fost ridicat între anii 1791-1792, pe locul unui schit construit de călugări sârbi veniţi aici în bejanie: „După ce au trecut năvălirile barbarilor, atât de furioase, pe când credinţa în Dumnezeu era singura mângâiere a omului din acea vreme şi călugărismul era în floare, au venit pe aceste locuri nişte călugări sârbi şi în fundul pădurii, de la izvoarele pârâului Bogoslov - numit aşa probabil de dânşii - s-au aşezat aici şi au construit un schit călugăresc, care, din lipsă şi sărăcie, abia l-au putut îngrădi cu nuiele“.

Tradiţia orală spune că biserica ar fi mai dinainte, de pe la 1763. Aşa povesteau ciobanii care-şi păşteau pe aici turmele, din cele ştiute de la părinţii şi bunicii lor. „Se prea poate să fi fost un schit, pentru că aici a fost moşia Mănăstirii Bistriţa, iar călugării mănăstirii păşteau vitele pe aceste dealuri. Probabil au făcut şi un loc de închinăciune. Aici, sus, sunt şi cele mai vechi case, e vatra satului“, povesteşte părintele Gheorghe Nistoreanu. Oricum ar fi stat lucrurile, crucile vechi din cimitir trădează o viaţă religioasă intensă aici încă dinainte de anul 1700.

Bisericuţa de lemn, cunoscută ca Biserica „Sf. Ioan Bogoslovul“, a slujit satului până în 1919, când în vale, la şosea, s-a ridicat un lăcaş de zid. Acum, serveşte ca un fel de capelă de cimitir, aici fiind oficiate slujbele pentru morţi, în fiecare sâmbătă. Slujbe se ţin şi la cele două hramuri: Sfântul Ioan Evanghelistul (8 mai) şi Adormirea Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan (26 septembrie).

Stilul arhitectural

Ridicată din lemn de brad, pe talpă de stejar, cu bârnele încheiate „în frânghiu“ (cioplitură în unghi ascuţit) şi aşezată pe temelie de piatră brută, biserica a fost acoperită iniţial cu draniţă. Chiar de la început, aşa cum consemnează sinodicul parohiei, a fost „căptuşită cu scânduri prinse cu cuie făcute de fierari“ în exterior. Totuşi, această blănire a bârnelor, pentru a le proteja, procedeu frecvent întâlnit în rândul construcţiilor de lemn, prezintă o particularitate aici, la Piatra Şoimului. Astfel, pereţii sunt blăniţi doar până deasupra ferestrelor, lăsând în partea de sus bârna să respire şi să-şi etaleze în voie frumosul brâu sub formă de frânghie răsucită ce delimitează cele două părţi.

Pridvorul a fost alipit construcţiei în 1875, când s-au făcut şi primele lucrări de reparaţie şi s-au fixat şi clopotele ce se păstrează şi azi.

De-a lungul timpului a suferit şi intervenţii de refacere: în 1925, când s-a acoperit din nou cu draniţă, în 1949, când temelia a fost întărită cu piatră cioplită şi ciment, şi în 1964, când biserica a fost acoperită cu tablă zincată.

Un interior valoros

Deşi destul de degradat, şi interiorul păstrează câteva elemente particulare: un sistem de boltire deosebit de elegant, stranele cioplite de meşteri de-ai locului, precum şi catapeteasma originală, pictată la 1793. „Catapeteasma este cea originală şi nu există informaţii care să ateste că ar fi fost restaurată vreodată. Nu se cunoaşte pictorul, dar pare să fi folosit o tehnică veche, orientală“, spune părintele Nistoreanu. Într-adevăr, catapeteasma ar avea nevoie de o restaurare completă, icoanele fiind înnegrite de fum, iar contururile abia vizibile. Se remarcă însă uşile împărăteşti, miniaturale, cioplite simplu.

Din păcate interiorul a fost vopsit gri, astfel încât frumuseţea lemnului este destul de estompată.

În ce priveşte zestrea iconografică, bisericuţa a avut mult de suferit de-a lungul timpului, în câteva rânduri fiind prădată de răufăcători. Alte icoane, precum şi o serie de cărţi bisericeşti vechi au fost preluate în inventarul muzeelor din marile mănăstiri nemţene. Astăzi parohia mai păstrează doar câteva dintre icoanele vechi ale bisericii.

Piatra Şoimului, fostul sat Calu

Pe cât de înconjurată de legende e biserica de lemn, pe atât de plină de legendă pare să fie şi istoria satului.

În vechime, aşezarea de pe culmea Horodiştei se chema Calu, iar istorioara denumirii ţi-o spune orice sătean. „Se spune că nişte drumeţi, poposind pe vremuri pe aceste locuri, au pierdut o iapă, un cal şi un mânz. Cum animalele erau istovite de foame şi de drum, au alergat după păşune. Pe aceste locuri fiind atunci pădure, fără poene de păşunat, animalele s-au rătăcit în cătarea hranei. După multă trudă şi căutare au fost găsite. Calul pe acest pârâu căruia i s-a dat numele de Calu, iar satul care s-a înfiinţat a luat numele de Calu“, se consemnează în sinodicul bisericii de la Piatra Şoimului. Prima atestare documentară a satului apare într-un act al domnitorului Alexandru cel Bun din 11 iulie 1428.

Din anul 1964 localitatea poartă denumirea de Piatra Şoimului, probabil după numele locului de la înălţime, pe care se află şi biserica de lemn, cunoscut în zonă ca Plaiul Piatra Muntele.

Sub ocrotirea Cerului

Pe acest platou, în apropierea bisericuţei, înconjurat, ca o cetate de dealuri, ar fi vrut autorităţile comuniste să construiască un aeroport militar. Proiectul a fost abandonat însă. Nici n-ar fi avut sorţi de izbândă. „Aici pământul e foarte apos. Primăvara, cum ai săpat groapa, se umple de apă“, spune pr. paroh Gheorghe Nistoreanu. Probabil că pământul lutos e de vină şi pentru felul în care acum e înclinată biserica.

Lăcaşul se află într-o stare avansată de degradare. Aşa că sfârşitul previzionat de săteni nu e departe de adevăr, ci doar are alte cauze. Dacă nu se va interveni profesionist, pentru consolidarea structurii şi pentru refacerea părţilor afectate, biserica se va măcina încet-încet. Din nefericire, posibilităţile materiale ale comunităţii nu pot face faţă unor sume ca cele care ar trebui investite aici, mai ales că lăcaşul este monument istoric. Aşa că şi la Piatra Şoimului, ca în atâtea alte locuri din Moldova, această filă vie de istorie rămâne doar în grija Cerului. „Lumea are mare evlavie la biserica asta, că-i a strămoşilor. O îngrijim după puteri, dar n-avem cum interveni prea mult. Ne trebuie o sumă considerabilă, iar puterile noastre-s foarte mici. Nimeni n-a venit să-i evalueze valoarea după 1989. Cum o vedeţi acum, aşa am găsit-o şi eu în 1978, când am venit aici“, spune părintele Nistoreanu, conştient şi el de deznodământul inevitabil al lăcaşului.