Odinioară, codri întinşi odrăsleau pe toate dealurile Ţibucanilor. Satul, cu puţinele sale case, se găsea la mai bine de un ceas de mers pe jos. Departe de orice aşezare omenească, retras şi liniştit, locul, aflat în proprietatea Mănăstirii Secu, a atras încă din secolul al XVII-lea călugări şi schimnici. „Aici erau păduri seculare şi nu se putea ajunge decât foarte greu, pe o potecă. Satele erau mult mai departe decât sunt acum, aşa că a fost un loc foarte izolat“, explică ieromonahul Hrisostom Filipescu, egumenul Schitului Ţibucani.

Astăzi, tabloul pare neschimbat. Aceeaşi linişte, aceeaşi pace, aceeaşi tihnă a naturii. Doar trupul codrilor a fost ciuntit, lărgind considerabil poiana în care s-a construit prima bisericuţă de lemn. De sus, din buza pădurii, schitul de la Ţibucani, cu cele două biserici de lemn, pare acum o machetă făurită cu migală şi aşezată în căuşul văii de o mână nevăzută.

În jur, decorul e în fiecare anotimp altul, cu zeci de tonuri şi infinite nuanţe. Primăvara şi vara verdele învăluie tot ce întâlneşte în cale, de parcă viaţa însăşi ar erupe, ca un vulcan, dintre dealurile acestea. Toamna se aşază molcom, cu tonurile sale calde, peste frunzişul pădurii din jur, iar lunga iarnă aşterne albul şi tăcerea, încremenind locul pentru câteva luni.

Într-un aşa ţinut binecuvântat, în care liniştea şi frumosul par a se potenţa reciproc, există, de la 1777, o biserică reprezentativă pentru arhitectura în lemn a veacului XVIII din Moldova.

Lăcaşul, înscris pe lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ, merită să fie admirat şi văzut, chiar dacă nu se află pe traseul principalelor obiective turistice ale zonei. Aşa că, în trecerea de la Târgu Neamţ spre Girov şi Piatra Neamţ, vă puteţi abate şi prin poiana Ţibucanilor, pentru a fi, preţ de câteva ceasuri, un pic mai aproape de Cer.

Istoria unui loc

Viaţa monahală pe aceste meleaguri a început, se pare, încă dinainte de atestarea documentară a bisericuţei de lemn a schitului, datată la 1777. Întreaga zonă, precum şi satul Ţibucani se aflau în proprietatea Mănăstirii Secu. Deloc întâmplător, în a doua jumătate a secolului XVIII, în perioada în care stareţul Mănăstirii Secu era Paisie Velicicovschi, cunoscut drept cel care a redescoperit şi pus în circulaţie Filocalia, precum şi ca un luminos reformator al aşezămintelor mănăstireşti din Moldova, câţiva dintre monahii din obştea sa au cerut binecuvântare pentru a întemeia un schit în codrii Ţibucanilor. „Ucenicii Sfântului Paisie erau împărţiţi în cete de câte 20 şi cu câte un duhovnic. Tradiţia spune că o astfel de ceată de ucenici, cu duhovnicul lor, a cerut binecuvântarea să vină pe pământurile Mănăstirii Secu, aici, la Ţibucani, să întemeieze o vatră monahală. Aşa a luat fiinţă această bisericuţă“, explică egumentul schitului.

Biserica a fost ridicată prin strădania şi osteneala spătarului Iordachi Cantacuzino Deleanu, cel care este considerat ctitorul aşezământului.

Tot tradiţia menţionează că aici a funcţionat o şcoală de copişti şi de traducători din slavonă în română şi din greacă în română, ucenici ai Sfântului Paisie. În acest sens, documentele vremii îi menţionează pe Grigorie Dascălu şi pe Ilarion Dascălu.

În această bisericuţă de lemn s-a slujit neîntrerupt până în 2007. Astăzi, aici se slujeşte la fiecare 40 de zile şi în ziua hramului, celelalte slujbe religioase oficiindu-se, după rânduiala schitului, în cealaltă biserică, mai nouă, ce poartă hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică“.

Stilul arhitectural

Biserica de lemn „Sfânta Maria Magdalena“ de la Ţibucani este construită din bârne de stejar, aşezate pe o temelie de piatră de râu. La exterior bârnele au fost căptuşite cu scândură, pentru protecţia interiorului. Iniţial, acoperişul a fost de draniţă, însă, în timp, aceasta a fost înlocuită cu tablă zincată.

Lăcaşul se remarcă prin graţia şi simplitatea trăsăturilor arhitecturale. Cele trei turle de pe acoperiş, precum şi arcadele pridvorului deschis constituie elemente definitorii în acest sens.

Intervenţii şi restaurări

Lăcaşul a suferit intervenţii majore de refacere şi consolidare la 1823, pe cheltuiala boierului Ioniţă Botez. „Atunci a fost refăcută biserica, s-a pus tablă pe acoperiş şi s-a construit turnul clopotniţă de la poartă. Tot atunci s-a tencuit şi interiorul“, explică părintele Hrisostom Filipescu. Restaurările de la 1823 sunt consemnate de jur împrejurul mesei altarului, în limba română, cu caractere slavone.

Alte intervenţii asupra bisericuţei au mai fost făcute în anii ‘80-‘90 ai secolului trecut.

Podoabele din interior

Înăuntru biserica păstrează ceva din taina şi pacea vremurilor trecute. Tencuit şi văruit în alb, interiorul te duce cu gândul la odăile gătite a sărbătoare din căsuţele ţărăneşti. Totul, aici, inspiră smerenie, curăţenie şi simplitate. Şi pereţii imaculaţi, şi bolţile ce par că urcă spre cer, şi mirosul de lemn, şi trecerile joase dinspre naos în pronaos sau din pronaos în pridvor. „Chiar dacă este din lemn, a păstrat forma bisericilor tradiţionale: cu altar, naos, pronaos, pridvor deschis. S-a încercat chiar să se facă şi o cameră a mormintelor“, explică părintele Filipescu.

Catapeteasma actuală a bisericii datează din perioada 1823-1850, interval în care au avut loc lucrările de reparaţii iniţiate de boierul Ioniţă Botez. Tradiţia spune că ar fi fost pictată de călugării de la Mănăstirea Secu. „În acea perioadă, acolo a funcţionat o puternică Şcoală de pictură, condusă de monahul Iulian. El este cel care a pictat ambele paraclise de la Secu. Şi aici, la noi, se observă acelaşi stil“, spune egumentul schitului.

Poleită cu aur şi pictată în stil bizantin, catapeteasma din lemn de tei este de o frumuseţe uluitoare, constituind cu adevărat un obiect de mare valoare în patrimoniul bisericuţei.

În inventarul lăcaşului se păstrează şi o serie de cărţi bisericeşti vechi (evanghelii, mineie), obiecte folosite în practica liturgică (sfinte vase), chivotul bisericii, candele, toate de secol XIX.

La Ţibucani, în această veche biserică de lemn, se păstrează şi o desebit de frumoasă icoană a Maicii Domnului, despre care tradiţia spune că ar fi făcătoare de minuni. „Este o icoană foarte veche, poate chiar de la începuturile bisericuţei. Este în formatul celor din bisericile voievodale, în sensul că pe o parte este pictată Maica Domnului, iar pe cealaltă parte se află icoana Sf. Mc. Gheorghe“, subliniază ierom. Hrisostom Filipescu.

Lucrări urgente de restaurare şi conservare

Pentru a putea rezista în continuare, bisericuţa de lemn de la Ţibucani are nevoie de un proces riguros şi complet de restaurare, consolidare şi conservare. Structura de rezistenţă a acoperişului este foarte şubredă, una dintre turle fiind deja înclinată. De asemenea, uşile şi ferestrele trebuie reparate şi îmbunătăţite. Însă, prioritatea zero o constituie catapeteasma, ameninţată de carii ce ronţăie lemnul neîntrerupt. „Probabil că un proces complet de restaurare, numai prin forţele noastre, n-o să putem niciodată suporta. Însă, trebuie să reuşim cumva, ca o prioritate absolută, măcar să tratăm lemnul catapetesmei de cari, pentru că ar fi păcat să se piardă icoanele“, spune ierom. Hrisostom Filipescu.

Sfânta Maria Magdalena, ocrotitoarea din poiana Ţibucanilor

Bisericuţa ridicată la 1777 la Ţibucani a fost, până nu demult, singurul lăcaş din ţară ce purta hramul „Sfânta Maria Magdalena“.

„Se presupune că atunci când Sfântul Paisie locuia în Muntele Athos, vreme de câteva luni de zile a fost ales egumen la Mănăstirea Simonos-Petras, unde se păstrează, în permanenţă caldă, mâna dreaptă a Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena, cea cu care a atins picioarele Mântuitorului. Probabil că pe Sfântul Paisie sau pe ucenicii săi i-a impresionat mult această minune, aşa că şi-au pus în gând ca biserica pe care o vor construi să aibă acest hram. De-a lungul timpului şi oamenii din sat s-au legat mult de această bisericuţă. La pomelnice descopăr foarte multe nume de Maria Magdalena, date după numele hramului“, spune egumenul de la Ţibucani.