Când m-a văzut, doamna Elena a zâmbit larg, cu o mirare blândă. M-a întâmpinat cu zâmbetul pe care doar oamenii simpli știu să-l poarte. Cald, deschis, fără prea multe întrebări. Pe ulița ei nu mai sunt mulți bătrâni. 

Ochii ei albaștri sunt la fel de senini, precum cerul zilei de azi. Ochi atinși de poveștile adunate de-a lungul acestor veacuri. Mâinile ei muncite poartă urmele grijilor din anii pe care Bunul i-a rânduit și urmele muncii din gospodărie. O femeie de 75 de ani cu baticul legat pe cap și inima largă cât văzduhul.

M-am trezit poftită înăuntru, ca și cum aș fi fost de-a casei. Într-o bucătărie mică, cu miros de mâncare de post pe foc. Săptămâna Mare parcă oprește timpul în loc, mai ales în sat. În Joia Mare, tanti Elena pregătește ouăle pentru vopsit, așa cum a învățat de la mama și bunica ei. De când se știe ea, nu face ouă simple. 

În credința ortodoxă, ouăle roșii simbolizează Sângele lui Hristos, iar Joia Mare e ziua în care „se prinde” cel mai bine nu doar culoarea pe coajă, ci și rugăciunea în suflet. Nu folosește vopsele moderne sau folii strălucitoare. Le face așa cum știe din moși-strămoși: cu frunze culese din grădină, ciorapi de mătase și multă răbdare. A moștenit această rânduială de la femeile din familia ei și nu vrea s-o lase în dulapul cu amintiri. Vrea s-o ducă mai departe. Vrea să prelungească existența tradițiilor și obiceiurile bune. 

Alături o are pe nepoțica sa, Sofia. O fetiță curioasă, elevă în clasa a patra. Împreună se pregătesc să parcurgă cu iscusință toate etapele pe care bunica le făcea când era de vârsta fetei. Bunica Elena este gata să ofere nepoatei tot ce știe, cu toată inima. Sofia zâmbește când știe ce o așteaptă. 

Se pare că, în sat, Joia Mare nu e doar despre tăcere și post. Este și despre memorie, despre lucruri făcute cu drag, despre legături între generații. Iar ouăle roșii, vopsite cu frunze, nu sunt doar simboluri, ci adevărate povești de familie.

Doamna Elena este unul dintre bunicii acestei lumi care se bazează nu doar pe ajutorul nepoților ei, ci și pe faptul că vor păstra vii amintirile și tradițiile satului de altădată. 

Ne apucăm de treabă. Ni se explică pașii: culesul frunzelor din grădină, alegerea celor mai bune, legarea ouălor în ciorap, fierberea în vopseaua roșie. Nimic nu e făcut la întâmplare. Fiecare ou roșu poartă cu el o bucățică de suflet.

Într-o lume grăbită, într-un sat în care timpul pare că se măsoară în bătăi de clopot și nu în câte notificări primim, am găsit o legătură vie între generații. O bunică și o nepoată, una cu mâinile muncite de vreme, cealaltă cu degetele mici și încă nesigure, care se ajută. E bucuria lucrului făcut împreună. 

Tradițiile nu mor dacă sunt învățate cu dragoste. Iar în curtea aceasta, între un ceaun cu ouă și ciorapi, am înțeles că adevărata moștenire e ceea ce rămâne în mâinile copilului care a privit, a ascultat și a făcut împreună cu bunica lui ceva simplu, dar plin de sens.

Intrăm în casă. Avem destul de multă treabă. Tanti Elena așează ouăle cu multă atenție, pune apă cât cuprinde și lasă ceaunul la foc. E de așteptat. Așa că o ia pe mica Sofia și merg să adune o grămăjoară de frunze. Ulița și curtea sunt pline, dar trebuie alese cu grijă. Trifoi, pătrunjel, pir. Frunzele trebuie să fie curate și lucioase, pentru a se lipi ușor. Curtea și livada de peste drum sunt străbătute cu multă răbdare. Ne întoarcem în bucătăria bunicii cu frunze verzi, de diverse mărimi și forme. Mici, mari, late, subțiri. Abia așteptăm să vedem cum se vor îmbina! 

Și acolo, în bucătăria aceea simplă, printre ouă, ațe și frunze verzi, m-am gândit că poate așa arată continuitatea: nu în marile gesturi, ci în tăcerea aceea caldă în care o bunică și o copilă vopsesc împreună un ou roșu. Bunica arăta totul cu răbdare. Se aleg și se așază frunzele care sunt bune de folosit pe un prosop tradițional. 

Doamna Elena povestește frânturi din viața ei, frânturi despre omul cu care punea în lucrare, cândva, această frumoasă tradiție. „Așa făceam și cu soțul meu, când trăia. Am avut un soț bun și răbdător, îl chema Traian”, spune cu ochii în lacrimi. A fost căsătorită 49 de ani și de 10 acesta a trecut la Domnul. Povestește cum planificau vecinii să vină la cuptorul ei pentru a coace cozonaci. 

Între timp, ouăle fierb și oprește aragazul. Le scoate și le aduce în camera de lângă bucătărie. Ciorapii sunt pregătiți, tăiați în bucăți care să cuprindă oul. Foarfeca și sfoara sunt și ele. Ia primul ou în mâini, așază frunzele și le lipește de ou cu puțină apă. Aplică pe ambele părți ale oului frunze și apoi acoperă cu ciorapul. Strânge bine, să fie cât mai transparent și o roagă pe Sofia să lege cu ața ciorapul. Printre frumoasele forme, strecoară și câteva cu semnul Sfintei Cruci. 

În casa doamnei Elenei nu era agitație. Povestește cum, acum mulți ani, în perioada marii sărbători era foarte frig și nu înverzise natura. Nu aveau frunze sau plante pentru vopsirea ouălor. Și atunci au luat fân din căpiță, pentru a nu întrerupe tradiția.

Și am înțeles iarăși că Paștile nu este despre graba de a termina totul în timp record, ci despre taina de a fi prezent în fiecare moment al pregătirii. În timp ce ele lucrează, eu stau aproape, cu reportofonul uitat pe masă și inima tot mai plină. Doamna Elena nu este foarte vorbăreață, dar lasă ca fapta ei să vorbească mai mult. 

Pentru dânsa, fiecare ou devine o icoană în miniatură. Nu pictează cu pensula, ci cu frunza de trifoi sau pătrunjel, așezată cu grijă pe ou, apoi prinsă cu ciorap și cufundată în culoare. Nu e doar o tehnică, e o mărturisire de credință, o rânduială care leagă mâinile ei de mâinile femeilor dinaintea ei. Și, poate, și de cele care vor veni.

Și când vedem ce modele ies! O bucurie! Termină de așezat frunzele pe ouă. Ajut și eu, nu doar privesc. Simt ouăle fierbinți. Simt cum sunt pregătite de următorul pas. Le așez frumos pe un alt prosop tradițional, asta e treaba mea. Totul se face cu delicatețe și hărnicie. Între timp, doamna Elena, cu o rapiditate de invidiat pentru vârsta ei, nu stă pe loc, se apucă de compoziția roșie. Pune la fiert oțet cu borș acru și câteva plicuri de soluție roșie, în funcție de roșul pe care îl dorește. 

Stau și privesc cum învârte continuu soluția și pune cu multă atenție ouăle în acel lichid roșu, cum le scoate cu grijă și apoi le lasă să se răcească. Sofia privește și ea încântată. Pune ouăle în coș și le duce pe banca din fața casei. Nu le lasă foarte mult, căci soarele dă și el o mână de ajutor, parcă, și le usucă destul de repede. Taie ciorapii cu precizie aproape chirurgicală și cu aceeași grijă se începe îndepărtarea frunzelor cu mâna. Sofia este entuziasmată de primul ou. Forma lui e de o frumusețe aparte. Și apar modelele frunzelor mici și mari, modele de cruci.

La final, urmează să fie unse cu ulei. „Să lucească frumos”, spune sigură doamna Elena. Ouăle sunt gata să rostească: „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!”. Satul nu este doar despre ulițe și case. Satul este despre oameni. Iar cu bunici ca doamna Elena, tradițiile nu mor niciodată. 

Pe drumul de întoarcere, ulița mi se pare altfel. Nu mai era doar un drum de sat, ci o trecere între lumi, între ce-a fost și ce poate să rămână, dacă e transmis mai departe, cu dragoste. În mâini am câteva ouă roșii. În suflet, am ceva mult mai prețios: dovada că tradiția nu moare atâta timp cât e rostită de două voci, una bătrână și una tânără, în același timp, la aceeași masă.

Altădată, Paștile nu era despre grabă, cumpărături sau fotografii cu ouă perfecte. Era despre a face totul împreună. Satul se pregătea în liniște, fiecare după puteri, dar cu același rost: curățenie în casă, post ținut cu sfințenie și, mai ales, inimile gata să întâmpine Învierea.

Pentru că tradiția nu se ține pe raft. Se trăiește. Și poate că în lumea asta care se schimbă tot mai repede, nu vom reuși să păstrăm tot ce a fost, iar unele obiceiuri vor rămâne doar în fotografii îngălbenite de timp. Dar, dacă mai avem măcar o bunică care leagă frunza pe ou, o copilă care întreabă „cum se face?”, o uliță care duce la o curte plină de amintiri, atunci n-am pierdut totul.

În Joia Mare, la Dracșani, am înțeles că nu doar ouăle se vopsesc, ci și sufletele. În roșul aprins al unei iubiri care nu moare. Iubirea pentru ceea ce suntem, pentru cei care ne-au învățat să fim așa și pentru Cel care acum stă în mormânt și așteaptă să învieze în inima fiecăruia.