Şi fiindcă rugăciunea îl uneşte pe om cu Hristos, satana şi demonii lui, de-a lungul veacurilor, şi înainte de Hristos, şi după Hristos, au războit în mod nebuneşte rugăciunea cum nu au războit nimic altceva din lumea aceasta. Din practică, din experienţa noastră duhovnicească, toţi am constatat că nu întâlneşte creştinul o atât de mare împotrivire şi atât de multe greutăţi în nici o altă lucrare; dăm de greutăţi şi în alte lucrări, dar nu într-o măsură aşa de mare, precum în cazul încercării de dobândire a rugăciunii curate. Când vine ceasul săvorbeascăomul cu Hristos, luând în mânămetanierul sau înălţându-şi mintea, atunci are loc mobilizarea generalăa demonilor. Atunci vor veni toate gândurile străine. Şi în alte situaţii vin peste noi, atunci vin sistematic; avem de a face cu un bombardament general, din toate părţile. Dacă cineva nu a înţeles, nu a cunoscut această ofensivă a duhurilor, o va înţelege în curând. Este de neevitat.

Hristos, Domnul nostru, imediat după Botezul Său, s-a dus în muntele Carantaniei, precum ştim, şi a rămas acolo timp de patruzeci de zile, în rugăciune şi post. În vremea aceasta a fost ispitit de satana şi a dat pildă veşnică tuturor, adică ne-a arătat că şi noi vom fi ispitiţi. Dacă pe Hristos a îndrăznit să îl încerce, cu mult mai mult pe noi ne va încerca. Dar Sfinţii Părinţi nu s-au preocupat atât de mult cum se ruga Hristos la Tatăl Său Cel Ceresc; i-a interesat evenimentul în sine, adică toate câte a făcut Hristos le-a lăsat drept pildă pentru noi, să-L imităm şi noi pe Dânsul. Din moment ce El se ruga şi noi ne vom ruga. Dacă a îngenunchiat Hristos şi s-a rugat intens, acolo în agonia din Ghetsimani, acelaşi lucru trebuie să facem şi noi.

Mobilizăm toate puterile noastre, îşi mobilizează şi vrăjmaşul toate puterile, toate legiunile demonice, întâlnim în scrierile Părinţilor o experienţă bogată. Un mare ascet, un Avvă, un duhovnic sfinţit ce este prăznuit pe 15 noiembrie, a fost şi Cuviosul Paisie Velicikovski; era monah în Athos, la Schitul Proorocului Ilie, şi îl războiau şi trei, şi cinci, şi zece şi o mie de demoni.

Acela, însă, ajunsese la asemenea măsură a rugăciunii curate a inimii, încât atunci când Sfântul Nicodim Aghioritul a aflat că deţine această experienţă deosebită şi este într-o aşa stare duhovnicească, şi-a exprimat dorinţa de a deveni ucenicul Cuviosului.

Tradiţia ne mărturiseşte că acest Cuvios a fost război de zece mii de demoni odată. Ba chiar un mai mare al duhurilor rele, i-a spus în faţă că rugăciunea sa este flacără ce îi arde, însă demonii încăpăţânaţi nu vor da înapoi. Şi aceştia nădăjduiesc să biruiască. Pot pierde, dar nădăjduiesc că vor birui altădată. Însă în faţa Cuviosului Paisie nu au reuşit nimic. Singurul lucru ce l-au reuşit, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost să ardă una dintre bibliotecile sfântului cu multe manuscrise. Chiar i-a spus un demon:

– Cât vei trăi te vom război, că doar suntem atâţia, iar după plecarea ta să ştii că va veni vremea în care un singur demon va fi de ajuns să tulbure lucrurile pentru o întreagă mănăstire.

Nu a spus că îi va război pe monahi, ci doar îi va tulbura şi îi va influenţa destul. Nu va trebui să facă mare lucru vrăjmaşul, căci îl vor face călugării singuri. Ca urmare, va fi de ajuns un singur duh rău, care să poarte responsabilitatea întregului loc.

Vedeţi, dar, cum începe drumul o categorie duhovnicească şi unde ajunge mai târziu. Şi monahii sunt la fel. Alegerea liberă este aceeaşi, însă când oamenii cei duhovniceşti pleacă din lumea aceasta în cealaltă, urmează alte evenimente, alte condiţii, şi astfel are loc alterarea duhului şi a comportamentului cu adevărat monahal. Şi e de aşteptat lucrul acesta. Am văzut cum rugăciunea acestui mare sfânt, a acestui om al lui Dumnezeu, precum şi a tuturor sfinţilor, ţinea la distantă atâţia demoni.

Însă, să nu uităm că după mărturia covârşitoare a Părinţilor, fiindcă mintea este cea care prin unire comunică cu Hristos, tot mintea este cea care suferă tot acest foc continuu al gândurilor. Este centrul în care sunt aruncate toate săgeţile purtătoare de foc ale demonilor.

Câte gânduri nu ne trec prin minte, mai ales în vremea rugăciunii?

Spunea un Avvă:

– Am de gând să notez toate gândurile ce-mi năvălesc în minte vreme de un ceas de rugăciune. Un volum de câteva mii de pagini nu-i de ajuns. Şi mai e nevoie şi de vreo zece mii de mâini să scrie. Însă problema nu este că nu-mi ajunge un volum imens, ci faptul că aceste cugete străine sunt cele mai incredibile lucruri ce ar putea citi şi studia cineva. Cele mai incredibile. Cele mai pline de fantezii la scară înaltă şi în sens bun, şi în sens rău.

Astfel se naşte nedumerirea: Aşadar, e mai bine să nu ne rugăm? Să depunem armele? Căci în clipa în care oprim rugăciunea, stă puţin şi se întreabă şi vrăjmaşul: Ia să vedem mai continui? Dacă continui tu, continuă şi el, dacă te opreşti, se opreşte. Este extraordinar acest lucru. Căci rugăciunea lucrează îndoit. Are dublu efect. Pe noi ne luminează, pe ei îi arde. De aceea şi se năpustesc; ca să ne oprească. Căci, dacă ar fi fost spectator diavolul şi ar fi stat undeva, într-un fotoliu, şi nu l-ar fi interesat, am fi zis şi noi: „Nu mă interesează, fă ce vrei”. Însă, din pricina faptului că numele lui Hristos îl loveşte pe demon, precum şi din cauză că Hristos este prezent pretutindeni, iar harul Său este de asemenea atotprezent, când omul zice: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, pune în mişcare lucrarea dumnezeiască. Face ca flacăra Harului dumnezeiesc atotprezentă pe faţa pământului, a universului, să lucreze. Cum lucrează? Pe îngeri îi umple de bucurie, iar pe demoni îi întristează. Ca urmare, la chinurile deja existente ale demonilor se adaugă şi alte chinuri. Este iadul, focul iadului.

Cineva l-a întrebat pe demon:

– Ce vă arde cel mai mult?

– Rugăciunea, a răspuns.

Este „demonul” demonilor. „Demonul” demonilor ce arde demonul; un iad ce înghite demonul, aceasta este pentru duhurile rele rugăciunea în numele lui Hristos.

Mulţi Sfinţi Părinţi, din propria experienţă precum şi din mărturisirile demonilor, au dobândit această trăire: puterea deosebită a rugăciunii în numele lui Hristos şi folosul nemăsurat pentru noi, cei ce ne rugăm. Ba chiar un Avvă a spus următoarele: „Nu va ajunge omul la înălţimea unei asemenea simţiri şi a unei asemenea frici divine prin rugăciune, cât poate ajunge diavolul. Doar cu unele excepţii.” Tocmai pentru că ştie că este înger căzut, nu a pierdut sentimentul amintirii, şi nici nu vrea ca omul să ajungă la acest sentiment de frică dumnezeiască, la acea înălţime, la acea vrednicie din care a căzut el însuşi. De aceea se şi luptă fără de încetare şi prin orice mijloace.

Astfel rugăciunea însăşi ia chipul unei dramatice şi titanice lupte personale. Nu este vorba nicidecum să stai undeva comod şi să spui „Doamne, Iisuse Hristoase,, miluieşte-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Nu este aşa. Poate aşa se roagă unii, cei care încă se mai gândesc să înceapă ceva serios, iar demonul încă nu i-a reperat, nu i-a simţit că au de gând să se roage. Căci se poate întâmpla şi lucrul acesta.

Un om s-a hotărât să devină vieţuitor la o mănăstire, iar diavolul a aflat-o după câteva luni. La un moment dat s-au întâlnit mai mulţi demoni. Zice unul:

– Nu îl văd pe omul meu. Pe unde o umbla?

– Undeva prin Sfântul Munte, l-am văzut eu, răspunse celălalt.

–  Măi taci, ce caută în Sfântul Munte? Fă repede o plimbare să mi-l aduci!

Demonul acela făcu o plimbare, ispiti diferiţi oameni şi ajunse şi în Sfântul Munte. Îl văzu pe omul în cauză:

– Aici erai? Oh, oh, oh, mă duc să aduc vreo duzină de demoni şi să vezi ce-o să păţeşti!

Din întâmplarea aceasta vedem ce se petrece în lumea nevăzută. Precum noi gândim şi vorbim, luăm hotărâri şi avem sfaturile şi adunările noastre, aşa şi duhurile. Şi îngerii şi duhurile cele viclene. Toţi lucrează; pe de o parte îngerii, pentru a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi pentru a ne ajuta, iar pe de alta demonii pentru a ne arunca în iad.

Şi este cunoscut faptul că demonii se ocupă numai cu oamenii; nici cu peştii nu au treabă, nici cu furnalele, nici cu păsările, nici cu plantele, nici cu iarba, cu nimic din toate acestea, nici cu planetele, cu nimic nu se ocupă. Ca şi cum nu ar exista nimic în univers. Ca şi cum ar exista doar nişte fiinţe ce plutesc, oamenii, şi cu acestea se ocupă continuu. Este înfricoşător lucrul acesta.

De aceea la a Doua Venire nu vor putea să ne mai războiască. Li se va ridica dreptul de a război oamenii. Acest sentiment că vor fi în imposibilitatea de a se război, că nu vor mai lupta defel, ci se vor afla într-o stare de nemişcare şi de nelucrare, acest lucru este cea mai înfricoşată damnare a duhurilor; să stea aşa şi să nu poată nici întru nefiinţă să fugă, să se întoarcă, nici să se războiască să nu poată, căci îşi vor aminti veşnic faptul că atunci când era lumea, cândva, îi războiau pe oameni şi pe unii îi câştigau, pe alţii îi pierdeau.

Însă, din momentul în care cineva pomeneşte numele lui Hristos, explodează pur şi simplu o energie. Ca şi cum aş avea o bombă atomică şi o arunc; explodează eliberând o energie fantastică, şi vai de cel care se află prin preajmă. Se înţelege de la sine. Aşa şi rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi numele Domnului Iisus Hristos, deşi sunt atotputernice, însă, nu lucrează întotdeauna. Vor lucra numai prin intermediul lucrării şi ostenelii celui ce se roagă în anumite condiţii. Căci nu sunt lucrătoare toate rugăciunile pe care le facem. Dacă spunem cuiva să se roage şi spune aceleaşi lucruri, rugăciunea sa nu va deveni lucrătoare în mod obligatoriu sau în mod automat.

Există metodă şi lucrare sistematică cu privire la cum trebuie să se roage omul, nu fiindcă o spun alţii, ci pentru a atrage harul Duhului Sfânt; în primi rând pentru a fi iertat şi tămăduit cel ce se roagă, iar în al doilea rând pentru a fi luminat şi a fi curăţat, pentru a se îndumnezei şi a se desăvârşi. Aceasta este calea şi dorinţa noastră a creştinilor. Iar cum este firesc, pe acest drum, vom întâmpina împotrivirile şi duhurile viclene, deoarece acestea nu-şi doresc pentru nimic ca omul să ajungă la acest nivel al desăvârşirii.

Un duhovnic care avea aceste experienţe, ne spunea:

– Părinţilor, în vreme ce omul stă undeva pe planeta aceasta, pe suprafaţa pământului, oriunde ar fi cămăruţa lui sau locul său de nevoinţă, atunci când zice cum trebuie: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”,această rugăciune trece prin aer, trece vămile cele nevăzute şi se revarsă în univers, şi se aude neîncetat şi nu se pierde sunetul ei.

Ca urmare, putem spune că cerul este bombardat neîncetat cu sunete smerite ce cheamă Mila dumnezeiască. Când spunem o rugăciune aici pe pământ, după puţin timp undele se vor răspândi, iar apoi se vor opri. Dacă am vorbi într-un gol de aer, fiindcă nu există unde, nu se va auzi vocea. Nu pentru că nu vorbim, ci pentru faptul că nu sunt unde de sunet, nu se transmite sunetul. Acestea sunt lucruri fireşti. Însă, altfel este când cineva spune rugăciunea în Duhul Sfânt; această rugăciune, acest sunet se va auzi în vecii vecilor.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 76-83)

Cuvinte simple din Sfântul Munte (1) - Pocăința

Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (3) – Refuzul pocăinţei chiar şi în iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (4) – Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte

Cuvinte simple din Sfântul Munte (5) – Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti

Cuvinte simple din Sfântul Munte (6) – Prin pocăinţă redobândim darurile

Cuvinte simple din Sfântul Munte (7) – Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin

Cuvinte simple din Sfântul Munte (8) – Întruparea Domnului, suprema Smerire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (9) – Curăţenia trupului înseamnă smerenie

Cuvinte simple din Sfântul Munte (10) – Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământ

Cuvinte simple din Sfântul Munte (11) – Părinţi în tăcere

Cuvinte simple din Sfântul Munte (12) – Ascultarea cea... încăpăţânată

Cuvinte simple din Sfântul Munte (13) – Ascultare sinceră şi voie ascunsă

Cuvinte simple din Sfântul Munte (14) – Ascultarea în cuget

Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

Cuvinte simple din Sfântul Munte (16) – Rugăciunea, unirea cu Hristos

Cuvinte simple din Sfântul Munte (17) – Modul rugăciunii