Tradiţia spune că mănăstirea a fost ridicată între anii 1063-1069 de către Constantin, fiul creştinat al lui Azentin al II-lea, din familia Kutlumuş a sultanilor selgiucizi din Iconiu. Împăratul Alexie I Comneanul (1081-1117) a făcut mari donaţii.

În secolul al XIII-lea, mănăstirea a suferit însemnate pagube mai întâi de pe urma abuzurilor şi jafurilor comise de stăpânirea latină impusă prin Cruciada a IV-a (1204), iar mai pe urmă din cauza opoziţiei Sfântului Munte faţă de politica de unire cu romano-catolicii dusă de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282). Atunci, potrivit tradiţiei, au fost omorâţi prin spânzurare mulţi părinţi din mănăstire şi au fost înmormântaţi în spatele Katholikonului.

În 1263 Protosul Sfântului Munte a cedat mănăstirii chilia Sfântul Ilie, iar în 1287 i-a fost cedată Mănăstirea Stavronikita care era părăsită.

Între 1307-1309, mănăstirea a fost răvăşită de raidurile mercenarilor catalani, care au furat odoare preţioase şi au torturat monahii. În 1316 mănăstirea deţinea locul al şaptesprezecelea în ierarhia mănăstirilor athonite.

În 1369 domnitorul sârb Ioan Uglensi a cumpărat de la Mănăstirea Pantocrator mai multe moşii în partea Serenului şi le-a dăruit Mănăstirii Cutlumuş. În 1394 în urma hotărârii egumenilor athoniţi, s-au anexat Mănăstirii vechile chilii a lui Filadelf şi a Sfântului Gheorghe – Anapavsias. În 1428 a fost anexată şi chilia lui Alipie. Mai apoi a fost cedată mănăstirii şi sihăstria lui Gomatos, pe locul căreia astăzi se află o Chilie a Maicii Domnului.

Incendiul din 1767 a fost catastrofal. Reconstruirea ei a fost suportată de patriarhul Matei al III-lea al Alexandriei, care s-a închinoviat aici după retragerea sa din scaunul patriarhal.

Lavra Țărilor Române

Mănăstirea a cunoscut ο mare înflorire în timpul egumeniei lui Hariton din Imvros – întâistătătorul vremelnic al Muntelui Athos, devenit ulterior mitropolit al Ţării Româneşti (1372-1380). Atât de mare a fost înflorirea încât era cunoscută sub numele de Mănăstirea lui Hariton.

Înainte de 1369, într-un testament al său, părintele Hariton spunea că a venit de şapte ori la domnitorul Vladislav I (Vlaicu Vodă – 1364-1374) să-i solicite ajutor pentru mănăstirea Cutlumuş, la care stăreţea pe vremea aceea. Vladislav a făcut presiuni ca mănăstirea să devină idioritmică, ca în felul acesta să uşureze stabilirea monahilor români în ea. Hariton a fost nevoit să accepte nu mai înainte de a se asigura că mănăstirea va rămâne grecească. Vladislav va reface integral mănăstirea.

De aici daniile se vor continua de către domnii următori sau de către boierii lor, căci era considerată mănăstire românească. Astfel, în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), boierul Aldea dădea chiliei Sfântul Nicolae, care era a Cutlumuşului, satul Cireaşov în urma venirii în Valahia a egumenului Ieremia.

În 1393, mănăstirea a fost numită stavropighie patriarhală.

Pe la anii 1475-76, Laiotă Basarab (1473; 1474; 1475-76; 1476-77) confirmă nişte posesiuni ale mănăstirii Cutlumuş, de la Mircea cel Bătrân, şi anume satele Giurgiu şi Prislop, heleşteele de la Şviştov şi Comanca, satele Laiorul lui Stroe, Dăneşti, Uibăreşti şi altele, scutindu-le de toate impozitele.

Perioada de înflorire a ei a fost întreruptă de incendiul din 1497, însă daniile domnitorilor români au ajutat la refacerea ei. Radu cel Mare (1495-1508) a început şi refacerea mănăstirii, însă lucrările au fost încheiate de Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521). În „Viaţa Sfântului Nifon”, Gavriil Preotul redă în amănunt refacerile domnului român, spunând că a făcut biserica Sfântul Nicolae cu zid cu turle, chilii, trapezărie, pivniţă, brutărie, bucătărie, grădină, poartă mică şi mare, bolniţă, ospătărie, casă de oaspeţi, hambar, vistierie şi alte case pentru toată trebuinţa. Iar biserica centrală şi chiliile le-a umplut de frumuseţe şi le-a pus acoperământ, iar biserica şi tinda le-a acoperit cu plumb şi a pus geam la ferestre. A mai făcut un port pentru o corabie mare şi una mică, port pe care l-a înconjurat cu zid, i-a dat metohuri şi „i-a pus numele Lavra cea Mare a Ţării Româneşti”.

Intervenţia lui Neagoe Basarab a fost atât de însemnată, încât Cutlumuşul a ajuns din 1574 pe locul al şaselea în ierarhia mănăstirilor, pe care se menţine până azi.

Elisabeta Movila şi Gavriil Movilă (domnitor al Munteniei între anii 1618-1620), urmaţi de marele Matei Basarab (1632 și 1654), au ajutat la repararea picturii bisericii şi au reconfirmat închinarea către Cultumuş a Mănăstirii Clocociov din judeţul Olt.

În perioada domniilor fanariote Alexandru Ipsilanti, Voda Caragea, Mihail Şuţu şi Alexandru Moruzi au ajutat cu danii Cultumuşul.

Ultima mare danie românească către această mănăstire a fost făcută de moşiereasa Marghioala Procopie Canusi, cu ajutorul căreia s-a refăcut Mănăstirea Cutlumuș după incendiul major din anul 1870.

Vieţuitori şi sfinţi ai mănăstirii

În afară de egumenul Hariton şi de patriarhul Matei al III-lea al Alexandriei, în mănăstire a vieţuit şi învăţatul monah Bartolomeu din Imvros (sfârşitul secolului al XVIII-lea).

La Chilia Sfântul Gheorghe au trăit Cuvioşii Mucenici Ciprian cel Nou (†1679 în Constantinopol), Luca Mitilineanul (†1802 în Mitilini) şi Eftimie de la Schitul Mănăstirii Iviron (†1815 în Constantinopol).

Într-o colibă de la Schitul „Sfântul Panteleimon”, a trăit Cuviosul Mucenic Gherasim cel Nou (†1812 în Constantinopol).

Din secolul XIX până astăzi

În 1856, la cererea unanimă a părinţilor, mănăstirea a revenit la sistemul chinovial.

În anii 1970 în mănăstire s-a stabilit o obşte nouă condusă de arhimandritul Hristodul. În 1980 aripa de răsărit a mănăstirii a fost distrusă de un incendiu. Ea a fost refăcută de către patriarhul ecumenic Bartolomeu I.

Astăzi, în mănăstire vieţuiesc aproximativ de 30 de monahi, iar la Schitul „Sfântul Pantelimon” și la chilii aproximativ 40 de monahi.

Date de contact:

Adresă: Koutloumousiou Monastery 630 86 Karyes, Mt. Athos, Greece

Telefon: +30 23770 23226

Fax: +30 23770 23731

E-mail: imk.athos@gmail.com

Website: koutloumous.com

(Foto) Mănăstirea Cutlumuş – Lavra de odinioară a Ţării Româneşti