După intrarea în monahism, viaţa călugărului întra încet, încet într-un anumit ritm. Este vorba de ritmul liturgic, de acel ritm al rugăciunii neîncetate, care se formează prin participarea la slujbele zilnice şi prin preocuparea de a dobândi rugăciunea neîncetată a inimii. Astfel, zilele trec având ca orologiu cele şapte laude, iar lunile şi anii în ritmul marilor sărbători împărăteşti. Aşa se desfăşura şi viaţa Sfântului Nectarie, în cadrul Mănăstirii Sfânta Treime. Anii au trecut unul după altul, iar roadele duhovniceşti ale activităţii sale se puteau observa oriunde te-ai fi uitat. Mănăstirea reuşise să dobândească toate cele necesare traiului de zi cu zi, avea din ce în ce mai multe maici şi cunoştea o înfloritoare viaţă duhovnicească. Toate acestea se datorau în primul rând păstorului duhovnicesc, care zi şi noapte se îngrijea pentru bunul mers al lucrurilor.

La sărbătorile mari, o mulţime de credincioşi sosea la mănăstire, spre a fi aproape de părintele Nectarie. Faima sa de bun duhovnic şi povăţuitor era răspândită deja în multe regiuni ale ţării. Mai mult, minunile pe care le făcuse în timpul vieţii sale nu încetau a fi subiectul de discuţie al credincioşilor. Mulţi dintre ei, chinuiţi de vreo boală trupească incurabilă, veneau la dânsul cu speranţa de a pleca vindecaţi. Iar pe măsura credinţei lor primeau de la Dumnezeu alinarea sau vindecarea, prin mijlocirea rugăciunilor Sfântului Nectarie.

Anii au trecut şi, la vârsta de 74 de ani, părintele Nectarie simţea că timpul despărţirii sale de cele pământeşti se apropiase. Chinuit de o mai veche suferinţă trupească, îşi îndeplinea, după putere, ultimele obligaţii liturgice faţă de fiii şi fiicele sale duhovniceşti.

Simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut pe 20 august 1920 să meargă să se închine la icoana Maicii Domnului Hrisoleontisas, icoană făcătoare de minuni ce se afla la mănăstirea cu acelaşi nume, de cealaltă parte a muntelui. Urcându-se pe un măgăruş, a plecat însoţit de două maici pe cărarea şerpuită ce ducea la sfântul locaş. După ce au ajuns, a intrat în biserică, a căzut înaintea icoanei Maicii Domnului şi s-a rugat îndelung. Cerea de la Maica Domnului să fie aproape de dânsul în suferinţa pe care o îndura, să protejeze după plecarea sa spre cele înalte mănăstirea pe care o întemeiase şi să-i întărească sufleteşte pe toţi fiii săi duhovniceşti.

A dorit să rămână mai multe zile la această mănăstire să se roage, să scrie, să se liniştească în preajma acestei icoane care-i dădea putere şi îi răspundea tainic la întrebările ce îl măcinau în ultima vreme, legate de tot ceea ce avea să lase în urma sa. După cincisprezece zile, întărit duhovniceşte, a cerut să se întoarcă acasă, la Mănăstirea Sfânta Treime. Pe drum, ajungând pe o culme de pe care se vedea mănăstirea şi oraşul din vale, a cerut maicilor să facă un popas, spre a se ruga pentru ultima dată pentru toţi locuitorii insulei. A îngenuncheat şi a rămas pentru multă vreme nemişcat, adâncit în extaz. Era răpit la cele înalte, înălţat cu duhul la cer. Văzând că nu se mai mişcă deloc, una dintre maici s-a speriat. A venit aproape de el şi l-a atins pe umăr, căutând să-l readucă la simţiri. Atunci, sfântul i-a spus: „Pentru ce te-ai temut şi m-ai tulburat de la rugăciune?”. Înfricoşată, maica s-a retras în tăcere.

Apoi sfântul a spus:

– Binecuvintez acum pentru ultima dată mănăstirea noastră şi oraşul şi întreaga insulă, deoarece peste puţin timp voi pleca.

– Unde vă duceţi?, au întrebat maicile.

– În ceruri, a răspuns Sfântul Nectarie.

Atunci ele s-au tulburat şi au început încet să plângă. Au plecat mai departe şi au ajuns la mult îndrăgita lor mănăstire. După câteva zile, văzând că situaţia se înrăutăţise din ce în ce mai mult, au hotărât să-l ducă la spital, în Atena. Aici, împăcat cu sine şi cu cei din jur, Sfântul Nectarie a urmat un tratament timp de peste o lună de zile, menit să îi aline durerile fizice care îi chinuiau trupul. Cu sufletul pregusta deja din frumuseţile celor cereşti, căzând adeseori în extaz şi vorbind cu îngerii şi cu Maica Domnului. Faţa sa senină le dădea curaj celorlalţi bolnavi de lângă el. Îi mângâia cu frumoase cuvinte şi le explica de ce trebuie oamenii să treacă prin diferite suferinţe. Le spunea că drumul suferinţei este un drum izbăvitor atunci când este însoţit de nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Este curăţitor de păcate şi spre înţelepţire. Este o asumare a Sfintelor Patimi ale Mântuitorului.

Astfel, după o lungă şi tăcută suferinţă, în seara zilei de 8 noiembrie 1920, Sfântul Nectarie a trecut la cele veşnice, intrând în corturile drepţilor. Maicile, care îl vegheaseră neîncetat, plângeau nemângâiate pentru pierderea părintelui lor duhovnicesc. Vestea s-a răspândit repede în întreaga insulă. Locuitorii erau cu toţii în doliu greu. Adunaţi în micul port al oraşului, privegheau şi aşteptau să fie adus acasă, în insulă, trupul neînsufleţit al protectorului familiilor lor. Cu toate acestea, un sentiment de linişte şi de speranţă le pătrundea inimile şi îi făcea parcă să înţeleagă faptul că, deşi părintele Nectarie plecase dintre ei, totuşi câştigaseră un mijlocitor cu mare trecere în faţa Mântuitorului Hristos. Ştiau că pe acest mijlocitor nu îl vor pierde niciodată, că el va proteja în continuare mica lor insulă şi că va aduce binecuvântarea şi bogăţia harului peste aceste plaiuri. Acest lucru avea să fie confirmat de sute de ori, începând chiar cu acea noapte în care sufletul său părăsise trupul pământesc.

Intrând în cameră să pregătească trupul sfântului pentru întoarcerea în insulă, maicile au crezut de cuviinţă că ar fi bine să-i schimbe anumite haine cu care fusese până atunci îmbrăcat. Vecin de pat şi de suferinţă cu Sfântul Nectarie era un om care suferise un grav accident, în urma căruia rămăsese paralizat de la mijloc în jos. Nu putea să-şi mai mişte deloc picioarele. Doctorii nu îi mai dădeau nici o speranţă de recuperare, deoarece îşi dăduseră seama că măduva spinării fusese fracţionată. La un moment dat, maicile au scos vesta neagră de lână pe care sfântul o purtase în spital şi au pus-o pentru câteva clipe peste picioarele celui paralizat şi, o, minune! Cel bolnav a simţit că ceva ciudat se întâmplase deodată cu el, ca şi cum un curent electric i-ar fi trecut prin tot corpul şi parcă nişte legături nevăzute, care îl ţinuseră până atunci nemişcat, se rupseseră. Începuse să aibă senzaţia că îşi poate din nou simţi picioarele şi, cu mare băgare de seamă, începu să le mişte. Da, era adevărat, picioarele lui se mişcau din nou. S-a ridicat atent de pe pat, a făcut câţiva paşi, neputând să-şi creadă ochilor şi apoi a început să plângă. Îşi dădea, în sfârşit, seama ce se întâmplase. Era o minune. Omul sfânt, pe care mai mult de o lună de zile l-a avut lângă el, care îi dăduse atâta curaj şi speranţă, acum îi dăruise şi cel din urmă şi mai nepreţuit dar, vindecarea.

Maicile au rămas şi ele fără grai când au văzut că omul care fusese catalogat că nu va mai merge niciodată se plimba acum plângând prin faţa lor. Au recunoscut şi ele îndată minunea care se întâmplase şi, plângând şi sărutând moaştele sfântului, nu conteneau să-l slăvească pe Dumnezeu. Apoi i-au chemat pe doctorii spitalului care nu puteau crede ceea ce cu ochii lor vedeau că se întâmplase. Vestea minunii s-a răspândit cu iuţeală în tot spitalul şi apoi în oraş.

După pregătirile necesare, trupul pământesc al Sfântului Nectarie a fost transportat cu vaporul spre insula Eghina. O mulţime de cunoştinţe şi fii duhovniceşti îl însoţeau şi toţi locuitorii insulei erau adunaţi în port şi aşteptau ca să-l întâmpine. Redăm mai jos câteva texte grăitoare, scrise de martori oculari, prieteni apropiaţi ai părintelui, care au trăit aceste evenimente.

„Locuitorii insulei Eghina, aflaţi în doliu greu, au întâmpinat în port, plini de tristeţe, sfinţitul trup. Toată lumea era îmbrăcată în negru, de la un capăt la celălalt al oraşului, clopotele bisericilor băteau toate în ritm de înmormântare. Vaporul înainta cu mişcări lente, având drapelul cu însemnele caracteristice de doliu. Clerici şi credincioşi erau cu toţii prezenţi. Doreau să atingă şi să poarte pe umerii lor trupul sfinţit al protectorului lor, pe drumul ce urca şerpuit spre mănăstire. Cu toţii plângeau pentru pierderea bunului lor părinte. La fiecare casă nori de tămâie se ridicau spre cer întru pomenirea sufletului celui adormit. Odată ajunşi la mănăstire, au aşezat moaştele sfântului în biserică, înconjurat fiind de toate maicile care plângeau nemângâiate. Trupul neînsufleţit emana o mireasmă minunată şi pe frunte se puteau vedea broboane de mir, prelingându-se asemenea transpiraţiei.

Ieromonahii şi preoţii prezenţi au început slujba de priveghere a stâlpilor. Se făcuse deja ora 2 noaptea, dar nimeni nu se gândea să plece. Cu toţii erau cufundaţi în rugăciune şi în meditaţie la tristele momente pe care le trăiau. La sfârşitul slujbei, maica stareţă Xenia cea oarbă, ridicându-se, a spus celor prezenţi:

– Nu mai plângeți, părintele nostru nu a murit, ci trăieşte, ne vede şi se roagă pentru noi în această seară. Mănăstirea noastră va continua să fie o prezenţă din ce în ce mai întărită în viaţa insulei noastre. Dumnezu ne va ajuta şi ne va călăuzi. Când părintele trăia şi îl aveam ca far spiritual şi părinte duhovnicesc, nu înceta să îmi spună această profeţie: «În aceste locuri pustii se va ridica în curând o mare catedrală, se vor face drumuri, vor circula mii de maşini care vor aduce aici milioane de oameni să se închine, iar mănăstirea noastră va fi înfloritoare şi vestită în lumea întreagă». De aceea, nu mai plângeţi, Eghina a dobândit un sfânt, un cuvios, un puternic mijlocitor în faţa Tronului Celui Ceresc pentru noi!”.

Tot maica stareţă Xenia povesteşte că, în seara în care Sfântul Nectarie a trecut la cele veşnice, ea „l-a văzut”, cu ochii cei duhovniceşti, în curtea mănăstirii. S-a apropiat de dânsa şi a salutat-o, zicând: „Am venit să îmi iau rămas bun, pentru că voi pleca. Bucuraţi-vă!”.

La putin timp după aceasta, a primit telegrama că Preasfinţitul se stinsese din viaţă.

Trei zile şi trei nopţi au trecut oamenii să se închine şi să-şi ia rămas bun de la corpul pământesc al sfântului, care răspândea plăcută mireasmă duhovnicească în întreaga insulă.

În prima zi, una dintre călugăriţe, crezând că trupul avea să înceapă să intre în putrefacţie şi să miroasă urât, i-a spus maicii stareţe că ar fi bine să fie grăbită rânduiala înmormântării. Noaptea, pe când se dusese un pic să se odihnească, l-a văzut în vis pe Sfântul Nectaric. S-a repezit să îi sărute mâna, iar acesta a întrebat-o:

– Spune, copila mea, miroase urât mâna mea?

– Nu, Preasfinţia Voastră, nu miroase urât.  Dimpotrivă, miroase a mir şi aloe!

– Atunci să nu te mai temi!

S-a sculat tulburată, a început să plângă şi să se roage sfântului să o ierte pentru nepriceperea ei. Apoi a povestit cele petrecute şi celorlalte maici ale mănăstirii.

După cele trei zile de priveghere şi de închinare la sfinţitul trup pământesc al părintelui Nectarie, a avut loc slujba înmormântării şi a fost aşezat în mormântul pregătit în partea de răsărit a bisericii. Au fost prezenţi toţi locuitorii insulei, preoţi, arhierei, foşti elevi ai Seminarului Teologic Rizareion, al căror dascăl fusese, diverse personalităţi ale Atenei care îl cunoscuseră.

Astfel a luat sfârşit activitatea pământească, în trup, a Sfântului Nectarie. Acest sfârşit a dat naştere însă unui nou început. Începutul izbăvirii multora din cumplitele suferinţe trupeşti, începutul mântuirii lor, prin întoarcerea trup şi suflet către Dumnezeu, toate acestea prin intermediul minunilor şi al mijlocirii în faţa lui Dumnezeu a Sfântului Nectarie.

(Diac. drd. Nicușor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 61-68)