Arhimandritul Timotei, Stareţ al Mănăstirii Cernica († 1816)

Acest cuvios părinte era pământean de neam din Câmpia Bărăganului. Auzind de Schitul Cernica şi de stareţul Gheorghe, a părăsit din tinereţe grijile lumii şi a venit să slujească lui Hristos. Şi era unul din cei mai iubiţi ucenici ai marelui stareţ.

În anul 1784, tânărul Timotei a fost călugărit împreună cu alţi 32 de fraţi, în anul 1793 a fost hirotonit preot şi numit egumen al Mănăstirii Cernica, după ce Cuviosul Gheorghe duce o parte din călugări la Mănăstirea Căldăruşani. Astfel, ieromonahul Timotei devine cel mai apropiat colaborator al stareţului său, fiind blând, smerit, ascultător în toate şi iubit de întreaga obşte.

După moartea stareţului Gheorghe, obştea Mănăstirii Cernica a ales stareţ, la 5 aprilie, 1807, pe părintele Timotei ieromonahul. Şi a povăţuit bine sfânta mănăstire 9 ani de zile, făcând multe şi însemnate îmbunătăţiri şi păzind cu sfinţenie aşezământul înaintaşului său. În toamna anului 1807 a primit între vieţuitorii mănăstirii pe tânărul frate Constantin, care avea să devină mai târziu Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. În anul 1809, stareţul Timotei începe construcţia unei mari biserici pe insula Sfântul Nicolae, în locul vechii biserici distruse de cutremur. În anul 1813, arhimandritul Timotei fondează Mănăstirea de maici Pasărea, în pădurile din apropiere, unde mai târziu s-au nevoit multe din rudele părinţilor de la Cernica.

Pe lângă aceste înnoiri, stareţul Timotei s-a îngrijit nu puţin şi de menţinerea vieţii duhovniceşti în obştea formată cu atâta trudă de Cuviosul Gheorghe. A mărit numărul fraţilor din obşte, a continuat tipicul slujbelor şi ascultărilor rânduite în aşezământul lăsat mănăstirii şi, mai ales, a menţinut unitatea şi dragostea între fraţi. Pentru viaţa lui aleasă, pentru înţelepciunea şi blândeţea cu care păstorea turma lui Hristos, stareţul era iubit şi respectat de toţi, ca un adevărat părinte duhovnicesc.

La 3 martie 1816, arhimandritul Timotei s-a mutat la Domnul, lăsându-şi ucenicii lipsiţi de mângâierea sa părintească.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 336-337)