Tebaida Georgiei

Sfântul David Gareji, ucenicul părintelui nostru purtător de Dumnezeu – Ioan Zedazneli, a întemeiat în pustia Gareji faimoasa „Tebaidă a Georgiei“, adică un lăcaş monahal în care vieţuiau mii de suflete, cuib de virtute şi sfinţenie, care a luminat cu făclia lui duhovnicească întreaga ţară a ivirilor, din secolul al VI-lea şi până la începutul secolului al XVII-lea. Atunci acest far strălucitor al ortodoxiei georgiene a fost distrus de către perşi, cum vom vedea în continuare.

Sfântul David a întemeiat pe coasta unui munte din Gareji o mică mănăstire, iar mai târziu, ucenicii lui au ridicat alte unsprezece mănăstiri. Cea mai frumoasă şi mai mare dintre acestea a fost afierosită Învierii lui Hristos. Falnica ei biserică şi trapeza spaţioasă, cu mese şi scaune de piatră, se păstrează până astăzi şi sunt împodobite cu minunate fresce bizantine.

Mai sus de mănăstire, în vârful muntelui, se află o bisericuţă cu turla asemenea Sfântului Mormânt al Domnului. Acolo se adună în fiecare an, în seara Sâmbetei Mari, mii de părinţi ai Tebaidei georgiene, pentru a sărbători împreună „Preacinstitele Paşti” şi pentru a participa la slujba Învierii.

„Înjunghiaţi-i!”

În anul 1615, cumplitul şah al Persiei, Abas I (1586–1628), a atacat Georgia cu oaste mare, pustiind ţara şi înjunghiindu-i pe locuitorii ei. După ce s-a săturat de sânge creştin, l-a luat în robie pe evlaviosul împărat al Kartalei, Luarsab al II-lea, care mai târziu a mucenicit pentru credinţa lui în Hristos.

La puţină vreme după campania lui biruitoare, şahul a plecat la vânătoare în stepele din Karaiah, mai jos de Tebaida georgiană. Aşadar noaptea, pe când stătea întins în cortul lui, a văzut în depărtare, pe o coamă de munte, nenumărate flăcări mici care se mişcau. Erau monahii din Gareji, care sărbătoreau Paştile şi făceau litanie în jurul micii biserici, ţinând în mâini lumânări aprinse şi psalmodiind cu bucurie „Hristos a Înviat…”.

– Ce făclii sunt acelea pe munte? i-a întrebat Abas pe cei din garda lui.

– Sunt monahii din Gareji, care-şi sărbătoresc Paştile, au răspuns aceia.

– Ce? a murmurat ca o fiară înfometată şahul. Există încă monahi vii? Eu credeam că soldaţii mei i-au ucis pe toţi. Ascultaţi-mă, până mâine dimineaţă nu trebuie să mai trăiască niciunul dintre ei. Înjunghiaţi-i! Aţi auzit? Înjunghiaţi-i pe toţi! După aceea dărâmaţi din temelii bisericile şi chiliile lor şi toate clădirile care există acolo!

Câţiva din oamenii lui au îndrăznit să-l roage:

– Fie-ţi milă de ei, preaînalte! Nu deranjează pe nimeni. Ba dimpotrivă, tuturor soldaţilor obosiţi le dau hrană şi apă. Şi apoi, nu ne porunceşte Mahomed să avem milă faţă de asemenea oameni ai rugăciunii?

– Cum îndrăzniţi să comentaţi? a strigat Abas ieşit din fire. Se va face cum am spus! Altfel…

Nu s-a mai auzit vreo altă împotrivire. Cine ar fi vrut să-şi piardă capul? Stăpânul lor cel cu suflet sălbatic – o ştiau bine – nu vorbea de două ori. Astfel, în scurt timp, un regiment a pornit spre mănăstirea Învierii Domnului.

Prevestire îngerească

Între timp, înainte de a începe utrenia de Paşti, un înger al lui Dumnezeu i s-a înfăţişat ieromonahului Arsenie, egumenul mănăstirii Învierii Domnului, şi i-a spus:

– Hristos vă cheamă pe toţi în lăcaşurile Lui cereşti. În seara aceasta vă vor secera săbiile perşilor! Cine vrea să-şi salveze viaţa, să fugă să se ascundă. Cui nu-i e frică de moarte va fi înjunghiat, dar Domnul îl va încununa. Asta să le spui părinţilor care s-au adunat aici.

Şi după aceste vorbe îngerul s-a făcut nevăzut.

Părintele Arsenie, cu inima întristată, a căzut pe gânduri. Cum să le spună fraţilor, care au venit să prăznuiască strălucitoarea Înviere, că vor găsi moarte amară provocată de săbiile mahomedanilor?…

La un moment dat în chilia lui a intrat monahul care-l slujea. Văzându-l nemişcat, cu faţa palidă din pricina durerii sufleteşti, s-a tulburat rău.

– Ce ai, părinte? l-a întrebat ducându-se lângă el. Nu cumva eşti bolnav?

– Ah, fiule!… Nu…

– Atunci ce se întâmplă?…

Părintele a rămas tăcut vreme de câteva minute. Apoi a oftat adânc.

– Îngerul lui Dumnezeu mi s-a arătat cu puţin înainte, a zis cu o voce abia auzită. M-a înştiinţat că toţi părinţii care sunt aici sunt chemaţi la cina cerească a lui Hristos. În seara asta vor fi înjunghiaţi de către perşi. Mi-a poruncit să-i anunţ. Cine vrea să-şi salveze viaţa, mi-a spus, este liber să plece; cine nu, va muri. Nu ştiu, aşadar, ce să fac. Fraţii au venit să prăznuiască Paştele, iar eu să le spun că vor muri în chip îngrozitor? Şovăi…

– Nu şovăi, părinte! a zis monahul. Domnul ne cheamă. E cu putinţă să nu mergem lângă El? Cred că nu se va găsi niciun frate care să nu dorească o asemenea ieşire mucenicească din viaţa pământească. Vădeşte-le deci fără teamă părinţilor mesajul îngerului. Neîndoielnic te vor asculta cu bucurie şi se vor pregăti cu bunăvoinţă pentru întâlnirea cu Hristos.

Peste puţin toţi monahii ştiau ce urma să li se întâmple. Şi toţi, de la cel mai tânăr şi până la cel mai vârstnic, s-au pregătit să-şi bea potirul amar al morţii, care le-a şi adus dulcea veşnicie. Doar doi fraţi începători s-au împuţinat la suflet şi s-au hotărât să plece. Au trecut de valea împădurită şi de mănăstirea Sfântului David şi au ajuns pe un munte.

Mucenicia de înviere

La mănăstirea Învierii Domnului a început slujba pascală. Părinţii, după ce au urcat pe munte şi au făcut obişnuita litanie în jurul micului paraclis, au coborât iarăşi la mănăstire pentru a săvârşi utrenia şi Sfânta Liturghie în biserică.

Deodată, cu puţin înainte de sfârşitul Liturghiei, de afară s-au auzit tobele şi trâmbiţele perşilor. Egumenul a ieşit imediat din biserică, s-a apropiat de căpetenia regimentului şi a căzut cu ochii în lacrimi la picioarele lui.

– În numele lui Dumnezeu, l-a implorat, lăsaţi-ne să terminăm Sfânta Liturghie şi după aceea faceţi ce vreţi cu noi!

Au respectat lacrimile părintelui şi i-au împlinit rugămintea. Astfel, părinţii – şase mii erau toţi – s-au împărtăşit plângând, „pentru iertarea păcatelor şi pentru dobândirea vieţii veşnice”. După aceea şi-au pus mantiile şi l-au urmat pe egumen, care mergea înainte ţinând în mâini toiagul şi sfânta cruce.

Părintele Arsenie s-a apropiat de căpetenie, l-a privit în ochi şi i-a spus:

– Acum suntem pregătiţi şi, după cum vezi, neînarmaţi. Fă ceea ce ţi-au poruncit! Pe împăratul tău nu-l cinstim. Legea profetului vostru n-o primim. Preferăm să murim decât să ne supunem vouă şi să mărturisim credinţa voastră. Iată, deci, îţi ofer capul meu!

A arătat spre monahii care erau în spatele lui şi a adăugat:

– Şi aceştia vor sta cu bucurie în faţa săbiei tale.

Nici nu terminase bine, când o lovitură fulgerătoare de sabie a făcut ca să i se rostogolească capul la picioare. Îndată, ca la un semnal, soldaţii s-au aruncat fără milă asupra părinţilor şi i-au înjunghiat pe toţi. Le-au tăiat trupurile în bucăţi, lăsându-le ca hrană sălbăticiunilor pustiei.

După măcel, s-au apucat să jefuiască şi să distrugă mănăstirea. În continuare, încheindu-şi ticăloasa lor lucrare, au pustiit toate chiliile din Gareji.

Acest sfârşit trist l-a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Tebaida Georgiei, care aproape de zece secole fusese centrul mărturisirii ortodoxe şi al trăirii ascetice din ţinutul acela.

Cerul a încredinţat slăvirea ce se cuvine celor şase mii de Sfinţi Mucenici. Peste trupurile lor tăiate în bucăţi au stat vreme de trei nopţi trei stâlpi de foc care luminau toată regiunea precum şi nenumărate cununi de trandafiri care răspândeau miresme negrăite.

Înjunghierea fraţilor

Între timp, cei doi fraţi care fugiseră în noaptea întunecoasă înaintau în grabă şi discutau în şoaptă despre mucenicia părinţilor. Când au ajuns în munte, unul din ei s-a întors deodată către celălalt şi i-a spus:

– Unde mergem?… De ce fugim?… Am lăsat lumea şi am venit în pustie. Iar acum suntem ca nişte câini care se întorc să-şi lingă vărsătura. Trebuia să rămânem la mănăstire şi să murim împreună cu părinţii noştri. Ce-o să facem cu această viaţă amară şi nestatornică?

– Să mergem înapoi, frate! a zis atunci şi celălalt. Să mergem să mărturisim şi noi, ca să trăim veşnic în împărăţia Părintelui nostru ceresc.

În clipa aceea au văzut cei trei stâlpi de foc, care coborau din cer deasupra trupurilor Sfinţilor Mucenici, făcând ca noaptea întunecoasă să se asemene cu o zi însorită. Au văzut şi cununile de trandafiri care acopereau mănăstirea. Au observat însă că două dintre ele au rămas foarte sus.

– Sunt ale noastre! au strigat într-un glas şi au început să alerge ca nişte cerbi către mănăstire.

Au coborât în valea împădurită şi au ajuns la drumul care despărţea mănăstirile Sfântul David şi Sfântul Dodo, vizavi de chilia Sfântului Iacob. Aici i-au întâlnit pe soldaţii care aveau în mâini săbii pline de sânge.

– În Hristos credem şi mărturisim că Acela este adevăratul nostru Dumnezeu şi Mântuitor! au strigat cu îndrăzneală când au ajuns în faţa lor. Blestemat să fie Mahomed şi legea lui!

Perşii s-au aruncat asupra lor urlând ca nişte lupi. I-au înjunghiat şi i-au tăiat în bucăţi, aşa cum făcuseră mai înainte cu ceilalţi părinţi, şi le-au lăsat trupurile acolo, să le mănânce fiarele pădurii.

Semnul trandafirilor

Dumnezeu, care-i slăveşte pe sfinţii Săi, n-a lăsat lipsit de semne nici acest loc de mucenicie. Aşadar, în mijlocul drumului pustiu şi mărăcinos unde muceniciseră cei doi fraţi de mănăstire a sădit mai târziu un trandafir preafrumos. Până în ziua de astăzi se află acolo această floare trimisă de Dumnezeu.

În fiecare iarnă turmele de oi ale tătarilor nomazi care trec prin Gareji o mănâncă până la rădăcină. Iar primăvara răsare din nou şi înverzeşte în pustietatea cea seacă. Înfloreşte din mai până la sfârşitul lui iunie. Trandafirii roşii şi înmiresmaţi care înfloresc sunt înzestraţi de Dumnezeu cu putere tămăduitoare. Mulţi credincioşi îi culeg şi se izbăvesc de bolile lor, cu mijlocirile Sfinţilor Mucenici.

În zilele de după Paşti, trandafirii sângerii împodobesc întreaga regiune, şi desigur cele două mănăstiri din apropiere. De atunci până astăzi nici o altă floare nu mai există acolo. Şi nimeni niciodată n-a reuşit, oricât s-a străduit, să sădească un alt trandafir din altoiul celui sădit de Dumnezeu. Astfel, acesta rămâne unic, aducând aminte odată cu trecerea veacurilor de minunata mucenicie a celor doi fraţi de mănăstire.

Moaştele izvorâtoare de mir

Mai târziu, împăratul Georgiei, Artsil al II-lea, adunând cu evlavie moaştele mucenicilor, le-a aşezat într-un mormânt mare, săpat în zidul de stâncă al altarului unui paraclis al mănăstirii Învierii, care de atunci s-a numit „Moţameti”, adică Mucenicească. Din moaşte a început să izvorască mir înmiresmat şi făcător de minuni, care curge şi în ziua de astăzi, adeverind sfârşitul plăcut lui Dumnezeu al părinţilor iubitori de Hristos. Astfel, fraţii de la mănăstirile Sfântul David şi Sfântul Dodo, care mai târziu au fost rezidite, i-au cerut mitropolitului Antonie I să-i canonizeze pe mucenici, lucru care s-a şi întâmplat.

Curând după aceea a fost alcătuită şi slujba pentru praznicul pomenirii lor, care a fost rânduit în Marţea de după Paşti. În această zi, în fiecare an, Biserica Ortodoxă a Georgiei îi cinsteşte cum se cuvine pe cei şase mii de Sfinţi Mucenici şi-i imploră să mijlocească neîncetat la Domnul nostru Iisus Hristos pentru mult pătimitorul popor georgian.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 203-209)