În ultima vreme, se înmulțesc știrile despre o inevitabilă și iminentă apocalipsă. Potrivit calendarului Maya, ciclul acestei lumi s-ar încheia la data de 21 decembrie 2012, printr-un diluviu care va distruge lumea și omenirea. Specialiștii NASA, pe de altă parte, ne avertizează asupra efectelor greu de imaginat pentru lume și pentru om ale furtunilor solare din 2013. Mai nou, Centre seismologice din Ucraina, pe baza teoriei ciclicității cataclismelor și catastrofelor naturale, ne pun pe gânduri cu un apropiat cutremur devastator, de 7-9 grade pe scara Richter.
Cum trebuie să primească toate aceste vești apocalitice și ce trebuie să facă un adevărat creștin?
În primul rând, trebuie să înțeleagă faptul că lumea, având un început, va avea, inevitabil, și un sfârșit. Când va fi aceasta, numai Dumnezeu o știe. Poate în 2012, poate în 2013, poate în 3012 sau 5013, poate la anul, poate mâine. Sfânta Scriptură, atât în Apocalipsa mare, cât și în apocalipsa mică (Matei, cap. 25), ne dă indicii și enumeră semnele prevestitoare sfârșitului lumii, unele dintre ele împlinite, altele în așteptare, iar Părinții cei duhovnicești, vorbind despre cauzele morale ale sfârșitului acesteia, consideră că el se poate produce fie datorită faptului că lumea va ajunge la o asemenea stare de progres, încât nu va mai putea fi nici măcar cugetat ceva mai înalt, fie va ajunge la o asemenea stare de regres sau decădere morală, încât ea însăși se va autodistruge sau desființa. Spiritele pesimiste și fataliste văd deja în cea de-a doua variantă cauza generală a apocalipsei, exemplificând pe de o parte, cu efectele devastatoare ale intervenției omului asupra mediului, prin care ființa umană s-a făcut cel dintâi dușman al acestuia, exploatându-l nemilos și în interes egoist, iar pe de altă parte, cu mulțimea de fărădelegi pe care le constatăm producându-se astăzi și care par a se înmulți necontenit.
Observarea cursului lumii și al omului lasă posibilitatea îmbinării celor două cauze, în sensul că pe măsură ce o mare parte a oamenilor se va îndepărta tot mai mult de Dumnezeu și de credință, slujind idolilor lumii acesteia, unii vor trăi cu adevărat credința, luptând pentru mântuirea sufletului. Așadar, dacă adevărata cauză generală va fi degradarea continuă a lumii și a vieții morale, datorată omului, creat a fi „regele“ și „cununa“ creației, în plan paralel se va constata o luptă până la sânge a celor ce vor căuta să își câștige lumea viitoare, încă din această lume.
Însă, ceea ce trebuie să îl preocupe pe adevăratul creștin nu este clipa sfârșitului lumii, ci a sfârșitului lui. Nu contează atât de mult când lumea își va încheia existența, dacă vom fi martorii ei, dar contează cum ne va afla pe noi din punct de vedere duhovnicesc, dacă vom fi contemporani ei, iar dacă nu, ceea ce contează pentru veșnicie este modul în care ne află sau ne găsește sfârșitul personal. Căci sfârșitul nostru, este oarecum și sfârșitul lumii, pentru că odată cu noi, moare pentru noi o lume, la fel cum sfârșitul general al lumii este și sfârșitul fiecăruia dintre cei ce o alcătuiesc.
Primii creștini socoteau și ei că trăiesc „vremurile de apoi“ și așteptau venirea Domnului. De-a lungul veacurilor, grupări religioase apocaliptice au calculat chiar date ale acestei veniri și au rămas cu așteptarea. Domnul nu vine când calculăm noi, ci când va socoti El că ne este de folos și spre mântuire sau spre osândă veșnică.
Moartea însăși este pentru ființa umană, o mare taină, un mister negrăit. Este o taină supremă, pentru că nu am mai trecut prin ea și nu știm decât din relatări cum se va petrece atunci, cum se va despărți sufletul de trup, ce va afla și va vedea în acele clipe. Este o enigmă pentru că nu știm nici unde și cum ne va afla: printre cei dragi și apropiați sau singuri și departe de ei, prin suferințe și dureri sau senin și liniștitor. Nu știm dacă ne vom fi pregătit suficient pentru a da „răspuns bun la înfricoșătoarea judecată“ sau, dimpotrivă, vom fi epuizat timpul vieții prezente în păcate și fărădelegi, ceea ce va atrage pedeapsă și osândă veșnică. Dar mai presus de toate, este o taină covârșitoare pentru că nu știm ce vom afla după ea - fericirea raiului sau iadul cel veșnic.
Cunoscând toate aceste realități duhovnicești, credința ortodoxă face din cugetarea la moarte o adevărată virtute și ne recomandă să ne comportăm față de trup, ca și cum am avea de trăit alături de el o mie de ani, iar viața prezentă să o trăim ca și cum mâine sau la noapte am muri. Aceasta înseamnă să nu supunem trupul exceselor pentru că efectele acestora se vor manifesta, îmbolnăvindu-l și distrugându-l, iar față de fiecare clipă a vieții noastre să ne comportăm ca și cum ar fi ultima pe care am primit-o spre a ne îndrepta și mântui. Aceasta înseamnă totodată, să încercăm să umplem fiecare ceas și fiecare moment al vieții noastre cu fapte bune, de virtute creștină, cu speranța că atunci când va avea loc evaluarea vieții noastre, la judecata particulară și apoi la cea universală, ne vom lua răsplata cea bună a ostenelilor noastre.
Recomandările Sfinților Părinți sunt, astfel, pline de speranță și mângâiere. Moartea nu este privită ca un deznodământ implacabil, ca un eșec al vieții, ci ea este văzută ca o poartă de acces spre adevărata viață - cea veșnică. Sentimentul trăit înaintea ei de adevăratul creștin nu este cel de groază paralizantă, de spaimă profundă, pesimism și tragism, ci de responsabilitate și nădejde în mila și ajutorul lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, istoria lumii și în mod deosebit a creștinismului consemnează numeroase exemple ale unor persoane care, în timpul vieții lor scurte, au adunat fapte bune și au lăsat lumii o moștenire de cinste cât generații întregi, iar altele care, trăind îndelungat, au făcut umbră degeaba pământului. Așadar, nu contează cât trăim, ci modul în care o facem, cum trăim. Cum Sfinții Părinți socotesc păcatul o îndepărtare de Dumnezeu - Izvorul Vieții - și o formă de moarte - sufletească, iar mai apoi trupească și veșnică, sunt mulți care mor în fiecare zi, ba chiar mor de mai multe ori spiritual, sau chiar dacă îi vedem că umblă și acționează mai departe, în plan duhovnicesc, adevărate „cadavre vii“. Trăiesc biologic, vorbesc, se hrănesc, dar spiritual, sunt în pragul morții veșnice.
Părintele Profesor D. Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al veacului trecut, întrebat fiind de o persoană apropiată, pe când se afla în ultimele momente conștiente ale vieții sale trecătoare, dacă se teme de moarte, a răspuns că nu îi este frică de ea, dar că se gândește la judecata ce îi va urma. Ultimele sale cuvinte au fost: „Rugați-vă pentru fratele Dumitru!“, iar marele duhovnic de la Sfânta Mănăstire Sihăstria, Părintele Cleopa, socotind că sfârșitul lumii va fi atunci când nu va mai exista dragoste între oameni, când „nu va mai exista cărare de la om la om“, recomanda ucenicilor săi să nu calculeze clipa morții, ci să se pregătească duhovnicește pentru momentul judecății.