Urcușul duhovnicesc personal al creștinului, concretizat în eliberarea de patimi și de păcate și în dobândirea virtuților, culminând în iubire și conducând spre nepătimire și îndumnezeire, este, totodată, un urcuș eclesial, comunitar, sacramental. Deși Spiritualitatea răsăriteană vorbește despre două forme de împărtășire de Hristos - mintală și sacramentală -, unirea plenară, deplină, cu Hristos se realizează în cadrul Sfintei Liturghii, în Sfânta Taină a Euharistiei.

Învățătura Sfântului Simeon Noul Teolog despre pocăință, este, din acest punct de vedere, integrată într-o mistică sacramentală de un deosebit realism, o mistică în care Sfintele Taine sunt mijloacele cele mai eficiente ale restaurării ontologice a firii umane și ale urcușului ei spre desăvârșire.

În mod deosebit, Sfântul Simeon leagă experiența și Taina Pocăinței de cea a Botezului, prin care ființa umană a fost renăscută spiritual sau înviată unei vieți infinit superioare celei biologice sau trupești, viața duhovnicească. Curăția și neprihănirea dată de Botez este adesea pierdută în viață, datorită păcatelor, unele dintre ele săvârșite din neștiință, din ignoranță sau uitare. Cea care spală din nou sufletul și-i redă puritatea și simplitatea sa firească este Sfânta Taină a Pocăinței, pe care Spiritualitatea Ortodoxă o consideră o adevărată „baie” și un „botez” al sufletului - „Botezul lacrimilor”.

Păcatul reprezintă o boală a sufletului, „insensibilitatea” și „învârtoșare a inimii”, pocăința este cel mai bun „antidot” împotriva lui. Dacă păcatul este venin sub masca mierii, căința îl face pe om să scuipe otrava lui[1], curățindu-și sufletul prin „baia” sau „botezul lacrimilor”.

Sfântul Simeon consideră, astfel, „antidotul pocăinței”[2] mijlocul cel mai direct și eficient de luptă împotriva răului moral, insinuat în viața noastră sub forma păcatelor și a înrobitoarelor patimi. Mărturisirea este, din această perspectivă, „recunoașterea îndatorată a greșelilor și nebuniei proprii sau denunțarea sărăciei noastre”[3].

Pocăința – Taina reînvierii din nebunia păcatelor

Pocăința se întemeiază pe o realitate cruntă, zguduitoare, a vieții și a sufletului omenesc - cea a păcatului și a căderii. Viața duhovnicească este o luptă încordată împotriva păcatelor și a patimilor, spre dobândirea și lucrarea deplină a virtuților. Or, în această luptă, văzută și nevăzută, cu diavolul, cu lumea și cu pornirile rebele și păcătoase din sufletul nostru, nu puține sunt șovăielile, înfrângerile sau căderile. Împotriva tuturor acestora, arată Sfântul Simeon, suntem învățați de Dumnezeieștile Scripturi că acela care a păcătuit mult „să se încreadă cu îndrăznire în pocăință și cel ce a greșit cu măsură să nu socotească că primește iertarea greșelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate și pocăință; dar nu pocăință arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pământ și celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire a sufletului cu totul în lume și în grijile lumii”[4].

Prin urmare, indiferent de cât de multe și de mari ar fi faptele noastre bune, din legătura și de sub povara păcatelor anterioare nu ne putem elibera deplin decât prin Sfânta Taină a Pocăinței, ca Taină a reînvierii noastre spirituale.

Iertarea păcatelor este dar al iubirii, bunătății și milostivirii din partea lui Dumnezeu, pentru că Părintele Cel Ceresc „nu închide și nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătății Lui; fiindcă iertarea păcatelor nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Ef. 2,9), ci din iubirea lui Dumnezeu și din har”[5].

Lipsa unei călăuziri duhovnicești în viață echivalează cu rătăcire în întuneric și cu pierderea sufletului. Pe unii ca aceștia, Dumnezeu îi lasă să se găsească în rătăcirile în care au căzut ei singuri, întunecați fiind de întunericul patimilor, poftelor și voirilor lor și umblând întru ele ca într-o noapte adâncă[6]. 

Acela, consideră Sfântul Simeon, nu poate să cunoască faptul că, fără un părinte duhovnicesc, o călăuză și un învățător, e cu neputință ca omul să păzească poruncile lui Dumnezeu și să viețuiască virtuos și să nu fie prins de cursele diavolului. Unul ca acesta se găsește în adâncul neștiinței sau, mai bine zis, al pierzaniei și nu poate înțelege nici măcar că se află împreună cu cei pierduți. Fiindcă această neștiință e ca o albeață pe ochii spirituali ai sufletului și nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea și lucrurile lumii[7]. Ascultarea de un duhovnic este, prin urmare, o condiție a adevăratei cunoașteri și autocunoașteri în plan spiritual.

Taina Pocăinței – izvor al plânsului duhovnicesc și al lacrimilor spirituale

Sfânta Taină a Pocăinței sau a Mărturisirii sincere trebuie să conducă în viața duhovnicească spre starea de pocăința permanentă. Aceasta echivalează cu simțirea stării de păcătoșenie și deschide izvoarele plânsului și al lacrimilor duhovnicești, acea stare de penthos, de „străpungere a inimii” pentru imperfecțiunile vieții noastre, însoțită de sentimentul căinței și al încrederii în ajutorul lui Dumnezeu. „Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu, ne sfătuiește Sfântul Simeon, și să cercetezi în fiecare zi, ce ai făcut bine și ce rău. Iar de cele bune să uiți, ca nu cumva să cazi în patima slavei deșarte, iar față de cele potrivnice să te folosești de lacrimi împreunate cu mărturisire și cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ți fie așa: sfârșindu-se ziua și venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scârbit, n-am căutat la fața cuiva cu patimă sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă și nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva sau stând la rugăciunea de obște, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică și de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găsești nevinovat de toate acestea (ceea de e cu neputință, «căci nimeni nu e curat de întinare, nici măcar o singură zi din viața lui» (Iov XIV, 4) și nimeni nu se va lăuda că are inima curată), strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate câte am greșit cu lucrul, cu cuvântul, cu știință și cu neștiință. Căci multe greșim și nu știm”[8].