– Dacă doi tineri se iubesc, dar sunt necredincioşi, în dragostea lor mai este prezent Hristos?

– Sunt necredincioşi unul faţă de altul sau necredincioşi faţă de Dumnezeu?

– Față de Dumnezeu.

– Acum vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu au nicio valoare dacă nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii. Chiar dacă sunt necredincioşi, nu putem să-i oprim să se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim şi gata!” – acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceasta nu are durabilitate.

Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă ea este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit –, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.

Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există niciun fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul.

(Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsătoriei, ediţie îngrijită de Ieromonah Benedict Stancu, Editura Elena, Constanţa, 2013, pp. 33-34)