Dacă nu există credinţă în inimă, atunci nu există credinţă deloc, chiar de s-ar declara cineva ortodox. Dacă nu există suspinuri în inimă, atunci nu există deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar bate cu pumnii în piept. Dacă frică de Dumnezeu nu este în inimă, atunci nu este deloc, chiar de ar părea cineva plin de blagocestie. De nu există curăţenie şi lepădare de sine în inimă, nici acestea nu există deloc, chiar de ar fi cineva curat cu trupul şi nu ar avea nimic din bunătăţile lumii.

Dacă omul nu este cu inima în biserică, atunci nu este deloc în biserică, chiar de ar fi şi cu trupul. Totul trebuie făcut, aşadar, cu inima. Cu inima să iubim, cu inima să ne smerim, cu inima să ne apropiem de Dumnezeu, cu inima să iertăm, cu inima să ne frângem, cu inima să ne rugăm, cu inima să binecuvântăm şi aşa mai departe. Căci, aşa cum este omul cu inima, aşa îl vede şi Dumnezeu de la înălţimea tronului Său şi potrivit cu aceasta îl primeşte la El. Cain şi Abel au adus jertfe împreună, însă Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat (Fac. 4, 4-5). Vameşul şi fariseul se rugau împreună în biserică, însă vameşul a fost primit iar fariseul a fost dat la o parte. De unde aceste diferenţieri? Din starea inimii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 161-162)