Ştim că, „cuvântul Crucii pentru cei ce pier e nebunie; pentru noi, însă, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”.  De bună seamă: pentru cei ce pier în păcatele lumii e o nebunie ca Atotputernicul Creator să moară răstignit între doi tâlhari; e o nebunie ca cel ce a fost lovit peste obrazul drept să întoarcă şi pe cel stâng; e o nebunie să ierţi şi să iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este cea mai mare putere din lume.

Însă unde îşi găseşte explicaţia această nemaipomenită forţă de răsturnare a răului din lume? Credem că numai în faptul simplu ca lumina zilei ce ni se descoperă în scrierile sfinte. Şi anume: „Lupta noastră nu e împotriva sângelui şi a trupului”, deci nu împotriva oamenilor care sunt fraţii noştri, ci „împotriva uneltirilor diavolului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri”. Din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor se vede lămurit că oamenii lumii cu care ne războim nu sunt decât nişte sărmane marionete, mai mult sau mai puţin conştiente, mânuite de nevăzutul dumnezeu al întunericului şi al minciunii. Luptându-ne cu omul rău, noi nu facem decât să intensificăm răul, molipsindu-ne şi noi de răul vrăjmaşului sau duşmanului nostru. Dar prin Cruce şi prin armele lui Dumnezeu noi ţintim, ca şi David, nu în gloata de Filisteni, ci în uriaşul Goliat, iar după prăbuşirea acestuia din urmă se prăbuşesc, implicit, armate întregi de vrăjmaşi văzuţi.

(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 37)