Toate faptele bune ajută minţii spre dumnezeiescul dor, dar mai mult decât toate, rugăciunea curată; prin aceasta, ca şi cu nişte aripi înălţându-se către Dumnezeu iese afară din toate cele ce sunt.

Când mintea se răpeşte prin dragoste de cunoştinţa dumnezeiască, ieşind afară din cele ce sunt, ea simte dumnezeiasca nemărginire. Atunci, precum dumnezeiescul Isaia, venind datorită uimirii la simţirea smereniei sale, zice cuvintele prorocului: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6, 5).

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998, pp. 46-47)