Dacă oamenii sunt legați printr-o dragoste adevărată, între ei scapără atunci o „scânteie” dumnezeiască, așa cum scrie undeva: „destinele lor sunt legate în ceruri”. Inima noastră omenească este întocmită în așa fel încât este capabilă să primească această sugestie dumnezeiască, acest semnal că alături de tine este omul pentru care ești pregătit.

Uneori observăm scânteia aceasta, dar începem să ne uităm la trăsăturile exterioare ale omului... Vedem atunci că nu este, poate, prea arătos, nu este prea bogat ori se deosebește în alt fel de ideal: poate că este chiar invalid. Noi ne gândim în sinea noastră: „Ce să fac eu cu un invalid?” sau „La ce-mi trebuie mie un om care nu poate fi pentru mine un obiect de admirație exterioară?” – căci tinerii vor ca prietenii să-i invidieze, fetele vor să găsească un prinț bogat, care să vină cu mașina, să le ducă la restaurant, ca după aceea să poată povesti despre asta, să se poată lăuda. (...)

Oamenii nu prea se gândesc că dacă cel cu pricina îți este drag, dacă întâlnirea cu el este prețioasă pentru tine, în continuare trebuie să se închege din voi o familie. Pe soț(ie) va trebui să te bizui, și el(ea) va trebui să fie un om care nu te va trăda, nu te va amăgi, nu te va lăsa în clipa cea grea, îți va fi prieten, tovarăș de viață – iar această imagine nu corespunde întotdeauna criteriilor frumuseții exterioare, căci căsnicia nu se ține pe frumusețea exterioară, pe priceperea de a te îmbrăca stilat ori de a mobila luxos apartamentul, pe îndestularea materială. Într-o asemenea căsnicie, oamenii încep cu timpul să se plictisească; trei-patru luni, și perechea începe să se simtă dezamăgită. Încet, dar sigur, relația se destramă, se destramă, se destramă...

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată ‒ taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012, p. 37)