Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareț, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am pre­zentat, exprimându-mi dorința de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bu­năvoința. Și-a luat veșmintele și a început să citească rugăciunile cu un glas blând și domol.

Când s-au termi­nat molitfele, l-am prevenit pe părintele stareț, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate și, apoi, am început să le spun după listă. O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-și dezgolească sufletul în fața altui om!

Curajul moral, curajul de a-ți recunoaște toate mârșăviile lăuntrice și de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovați pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzația că arunc afară toată otrava, toți șerpii veninoși cuibăriți din co­pilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos și pe balaurul cel mare: așa numeam eu păcatul meu cel mai greu.

În tot timpul spovedaniei plângeam în hohote. Înge­nuncheat și încovoiat sub epitrahil, mi se părea că mă aflu, ca și fiul risipitor, la picioarele Tatălui Ceresc, întors dintre porci, plin de rușine și de zdrențe.

După spovedanie, m-am ridicat foarte ușurat. Parcă mi se luase o piatră de moară de pe suflet. Iar părintele stareț, cu bunătatea și cu blândețea lui cunoscută, m-a liniștit, spunându-mi că a mai auzit astfel de păcate, iar drept canon nu mi-a dat decât cincizeci de metanii pe care eu din râvnă le-am dublat. Făceam cincizeci înainte de Utrenie și cincizeci după Utrenie.

(Arhimandritul Paulin Leca, De la moarte la viață, Editura Paideia, București, 1996, p. 66)