Căința constă nu în faptul de a simți "cea mai îngrozitoare părere de rău" de pe urma faptelor greșite din trecut;  căința e o stare activă, pozitivă, care constă în aceea ca să mergi într-o direcție dreaptă. Acest lucru e foarte clar arătat în pilda despre cei doi feciori ( Mat. 2, 28), pe care tatăl i-a trimis să lucreze în via lui. Unul a zis "mă duc" și nu s-a dus. Celălalt a zis: "nu mă voi duce", însă pe urmă s-a rușinat și s-a dus să lucreze. Aceasta a fost o adevărată căință, și noi niciodată nu trebuie să ne înșelăm, închipuindu-ne că părerea de rău despre trecutul nostru este un act de pocăință. Desigur aceasta e o parte din ea, însă pocăința rămâne lipsită de viață și fără rod, până când nu ne va aduce pe noi la împlinirea voii Părintelui.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Irineu Slătineanu, Editura Coresi, București, p. 128)