Aspecte introductive

Densa pericopă Evanghelică de astăzi debutează cu un episod de o rară tandrețe. Hristos Își vizitează prietenul, pe Lazăr. Nu demult îl chemase înapoi dinspre alte tărâmuri spre a mai rămâne o vreme alături de cele două surori. De-această dată, are parte de o binecuvântată surpriză. Sora sa, Maria, o femeie despre care știm din alte relatări că avea vocație mistică, realizează un act de cinstire și tandrețe. Dar să-l lăsăm pe narator să depene șirul evenimentelor: „Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului”.

Actul ei stârnește critici imediate. Contabilul cetei, Iuda Iscarioteanul, reacționează instantaneu: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?”, întreabă el revoltat. În spatele preocupărilor lui sociale se ascund însă gânduri mârșave. Sfântul Ioan ține să precizeze că motivația nu era una marcată de o pornire sinceră, ci de gândul pătimaș la bani. Domnul răspunde frământării ucenicului care-L va trăda. Profetic, dacă ne gândim la faptul că el va fi artizanul unui alt act cu puternice ecouri în plan pecuniar: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna”. Et punctum.

Sfatul mișelesc

Cum Betania se găsea în vecinătatea Ierusalimului, de îndată ce oamenii au aflat unde se găsește Învățătorul au tăbărât spre a-L întâlni. Au fost motivați și de dorința de a-l vedea pe Lazăr cel înviat din morți. Afluxul lor îngrijorează însă autoritățile chemate să stea la straja Legii Vechi. Apostolul iubit notează sec: „Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare”. Intenția vine să arate că pentru Hristos existau deja planuri clare.

Intrarea în Ierusalim

Cina și momentul tandru al Mariei sunt urmate în ziua următoare de o intrare triumfală în Ierusalim. La ceas de sărbătoare, Domnul poposește în Cetate, venind călare pe mânzul asinei. Spre a-și mărturisi demnitatea imperială, căci asinul era și animalul pe care călătoreau în acele locuri capetele încoronate atunci când își vizitau supușii. Calul va apărea mai târziu în peisaj.

Lumea vine și ea, cu entuziasm, să-l întâmpine. Spontani, oamenii aștern în calea lui hainele și-și iau în mâini ramuri de finic. Așa cum ar fi făcut și dacă ar fi venit să-i cerceteze conducătorul lumesc. În entuziasmul general ce s-a iscat, strigă cu toții: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”. Domnul Însuși e fericit. Rostește un cuvânt de îmbărbătare: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei”.

În loc de concluzii

Văzând cele întâmplate, s-ar putea crede că Mântuitorul e răpit de primirea triumfală. Că e atât de copleșit de eveniment încât uită de cele ce se vor întâmpla curând. Însă nu este așa. În ochii Divinului deja se derulează evenimentele care Îi vor împovăra săptămâna. Trăiește deja cu anticipație momentul Răstignirii. E conștient că cei care-L numesc astăzi „Împărat” vor striga din toți rărunchii inimii lor: „Răstignește-L!”. Și totuși nu-i iubește mai puțin, nu-i disprețuiește, nu-i ignoră. Dimpotrivă, fiecare-și are locul lui în inima Domnului. Precum avem și noi, fiecare în parte. Și mă tem că de multe ori ne asemănăm și noi acestor mulțimi pestrițe. Că gura pe care-o folosim în a-L lăuda pe Domnul o transformăm cu prea multă ușurătate în organul vorbirii care strigă puternic vorbe de hulă și de răutate împotriva Lui. Ori împotriva semenilor noștri. Așa să fie oare? Să cutezăm atent la acest aspect. Și de cumva ne regăsim în cele spuse, să-ndreptăm tacit lucrurile. Îndrăzniți!