Nu cred că există o icoană a dârzeniei feminine mai frumoasă decât aceea pe care Duminica Mironosițelor ne-o aduce în prim plan. Evanghelia de la Marcu (15,43-47; 16, 1-8) aduce aminte de  două momente distincte ale vieții Domnului Hristos. În primă fază lectura ne întoarce în Vinerea Mare, la momentul în care Iosif din Arimateea - „sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 15, 43) - cere, curajos îmi pare, trupul lui Iisus, Dumnezeu-Omul Întrupat. Pilat, mirat de o moarte atât de grabnică, după ce făptuiește propria anchetă, confirmându-i-se și prin aceasta moartea Domnului, „dăruiește” trupul Celui mort lui Iosif. Insistența nu e gratuită. Pentru a grăbi înmormântarea se cumpăra trupul - există amănunte pe care Iosif Flavius le oferă în contexte aproape similare de negociere. Astfel, se vindea și se cumpăra posibilitatea unei înmormântări decente. Pilat îl dăruiește. De unde și îngăduința sinceră a multor creștini pentru el, funcționarul neglijent la metafizică. Scapă judecății noastre firea lui sobră până la caricatura în care pare că regretă graba ori mijloacele uciderii unui nevinovat. Și ce Nevinovat!

Iosif e grăbit. Cumpără giulgiul și coborându-L de pe Cruce îl înfășoară în noaptea morții. Se apropia apusul soarelui. La suprafață începea un Paște. În cele mai de jos începea adevăratul Paști. Hristos rupea în două marea de întristare a lumii și călca biruitor. Ca un nou Moise despărțind nu doar apele, ci și istoria. Graba lui Iosif îl face să pună Mortul într-un mormânt din stâncă, proaspăt, care în fapt era pregătit pentru sine. Nu departe de locul Căpățânii, într-o grădină. Semn al unei genealogii davidice și în sângele lui Iosif. Prăvălirea pietrei este împotriva obișnuitului. Abia în a treia zi se pecetluia mormântul unui mort din neamul lui David, după ce se asigurau că nu a înviat. Pentru Iosif gestul este fundamental. Nu mai este convins că Omul ajuns prin zdrobire, un maldăr de oase și carne și sânge închegat, mai are vreo șansă. Închide mormântul să îl ferească de profanare, mai ales că auzise și simțise ura israeliților manipulați public de experții Templului. Într-o grotă se așezase un chip zdrobit, un cadavru lipsit cu totul de viață și de nădejdea învierii.

Iosif iese din Evanghelie. De departe privesc Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi. Marcu o spune familiar, semn că erau apropiate celor care citeau textul său, că erau încă martore în Ierusalim. Nu e pomenită Maica Domnului, ne spun experții în citări. Dar arheologii culturali ne confirmă: trupul celui mort nu putea fi dat jos de pe cruce decât în prezența unui membru al familiei. Putea fi Maica Domnului? Indiscutabil! Gestul Domnului de a o încredința lui Ioan e confirmarea faptului că nimeni din neam nu mai era aproape. Și oricum ea era singura care știa cu certitudine profeția ce-i crescuse în inimă din momentul Nașterii: Învierea!

Femeile sunt răbdătoare până în zorii primei zile după sâmbătă, după Sabatul morții lui Iisus. Nu renunță la tradiție pentru nici un roman și nici o frică. Maria Magdalena, cu Maria (mama lui Iacov) și Salomeea cumpără miresme și urcă să ungă trupul Celui mort, gest de femei evlavioase, cuminți. Unii din Părinții Bisericii identifică aici momentul în care Maica Domnului le așteaptă lângă Mormânt transfigurată de vederea Învierii. Alții pun accentul pe curajul acestor femei evlavioase până la sfidarea pericolului, până la aducerea luminii pe o pantă a întunericului ce părea fără sfârșit. Cimitirul acela în care aveau dinainte un mormânt nou e asemeni unei grădini. De unde și reacția pe care Evanghelia o reține în dreptul Mariei Magdalena care îl confundă cu grădinarul, îngrijitorul grădinii aceleia, pe Iisus cel Înviat. Era un Grădinar, dar al Raiului ce tocmai îl deschisese sufletelor celor placați de mult din viața aceasta.

Răsare soarele și femeile aleargă la Mormânt. Un loc pe care nu-l cunosc, dar e totul pentru ele. E locuința Celui care le-a dăruit sens vieții, iubirii și iertării. Au o singură întrebare, de „gospodine” ale harului: cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? (Marcu 16, 3). E întrebare simplă, asemeni atitudinii Martei celei din Betania și asemeni Maicii Domnului când îi cere ajutorul Mântuitorului la Nunta din Cana. Taina de femei (gospodine) e relevantă în clipele acelea, abia ieșite din ceața nopții. Pe lumină nu se tem să fie ceea ce sunt. Se pare că au ajuns foarte aproape de Mormânt de vreme ce „ridicându-și ochii, au văzut că piatra este răsturnată” (Marcu 16, 4). E o diferență între a prăvăli (a rostogoli lateral, am zice noi) și a răsturna. E semnul unei ieșiri intempestive. Azi i-am spune a unei explozii din interiorul Mormântului. Semnul unei ieșiri, unei eruperi din întunericul pe care-l bănuiau. Intră în Mormânt. Piatra răsturnată le-a dat încredere că s-a întâmplat ceva la care nu se așteptau. În Mormânt surpriza este și mai mare. În locul Domnului Celui zdrobit și desfigurat pe Cruce li se arată un tânăr. Ședea în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, neașteptat. Și femeile ce nu se temeau de întuneric și noapte și ostași sângeroși s-au înspăimântat de tânărul în veșmânt de lumină. Ce taină este aceasta? Surprinse de har, femeile ne seamănă. M-am întrebat dese ori de unde știe Marcu toate aceste amănunte. Și pot crede că a auzit de zeci de ori cum femeile povesteau toate aceste amănunte și cum nu se rușinează de spaima lor. Copil de Ierusalim care scrie pentru iudei Evanghelia - și limba și tonusul cultural ne spun aceasta - Marcu nu se sfiește să arate înspăimântarea curajoaselor. E simplu de înțeles. Moartea o puteau înfrunta, dar cum ar putea să înfrunte Învierea?

Pentru că tânărul din lumină le spune simplu un adevăr care zguduie până astăzi lumea: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, cel Răstignit? A Înviat! Nu este aici!” (Marcu 16, 6). Este cea mai scurtă predică despre Învierea Domnului rostită vreodată. De aici se desprinde în istorie cuvintele-parolă: „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!”. De aici însă ajunge la noi prima confirmare - cerească - a faptului că Hristos a Înviat. Nu-L văd, dar li se spune unde poate fi văzut Hristos. „Mergeți dar și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a și spus” (Marcu 16, 7). Nu este doar o promisiune, ci și o confirmare. Priviți la text. Cine în afară de Mântuitorul putea să știe și să comunice tânărului luminos că Petru are nevoie de o reașezare în apostolie, că plânsul lui la cea de-a treia cântare a cocoșului fusese primit ca o jertfă de smerenie, de umilință adâncă din care vor crește atât de multe biruințe. Zorii unei zile în care a trădat - vestite de un cocoș, semnul orgoliului - vindecate de zorii Învierii, în care, discret, un Înger îi vestește Iertarea.

Nu se liniștesc femeile. Fug din Mormânt cuprinse de frică și uimire. Frica va trece, ca tot ce este omenesc, uimirea niciodată. Nu spun nimănui nimic că se temeau. Nu, nu de vestire, ci de receptarea ei. Cine ar fi crezut trei femei că spun Adevărul. Cine altul decât Adevărul Înviat? Evanghelistul Marcu povestește mai departe semnele Învierii. Maria Magdalena, tot ea, este încurajată printr-o nouă arătare, de data aceasta a Domnului Însuși. Ea este cea care vestește celor care plângeau și se tânguiau că Domnul a înviat. N-au crezut-o. Alți doi - descriși în amănunt de Luca - plecați la țarină văd și vorbesc cu El, dar nu, nu sunt crezuți. La urmă, când cei unsprezece ședeau la masă, li Se arată Domnul mustrându-i nu pentru trădare, ci pentru că nu au crezut.  Pentru împietrirea inimii lor. Asta ne dovedește că femeile alergaseră cu inima mai întâi. Lecție tuturor celor care țin să ne explice cum credința nu poate fi posibilă decât lor, bărbaților - de cele mai multe ori ei înșiși nedeplini. E ceva în curajul femeilor care ține de inimă, de iubire, mai mult decât orice altceva. Îngerul ce li se arată vorbește pe limbajul lor. Blând, discret, atent, de o discreție plină de lumină. Pe ceilalți pare că i-a împietrit durerea. Părerea de rău fără iubire, fără nădejde. Regretau. Dar nu puteau, încă, înțelege iubirea Celui Înviat. Cred că Domnul nu mai așteaptă să ajungă Apostolii în Galileea pentru a nu le prelungi durerea, deruta și tânguirea. Grăbește vederea Lui ca să vindece de necredință necredința noastră. Cum de le alege pe femei să fie ele cele dintâi? Cred, personal, că ele Îl aleg pe El. Nu se lasă. Au de împlinit gesturile iubirii care trec dincolo de moarte. Sunt asemeni surorilor lui Lazăr din Betania. Unele se roagă și poartă mir, asemeni Mariei, iar altele stau și se tânguiesc cu durere, asemeni Martei. Au acces la Înviere și unele și altele pentru că exigența Înviatului e Iubirea, nu părerea noastră despre Învierea Lui.

Va trece Duminica acesta. Dar vreau să vă închipuiți mamele, bunicile și străbunicile noastre alergând cu frică în răcoarea acelei dimineți. Învierea le-a încurajat să-și aștepte acasă soții plecați la război ori fiii. Ori le-a mângâiat inima când ei nu s-au mai întors din război ori din crunta deportare ori din înghețata Siberie din miezul României: Gherla, Aiud, Râmnicul Sărat, Ocnele Mari, Sighet, Jilava... (de treiprezece ori Jilava). Știind fundamental că dacă nu se întorc vor trimite Îngerul Iubirii să aibă grijă de prunci și țarină, de Țară. Și nu au greșit!

Lumina lor luminează zorii Învierii cu o omenie impresionantă și plină de Iubire!

Sursa: tribuna.ro