Jean-Claude Larchet (n. 1949) este un profund gânditor și teolog contemporan. În volumele sale, a abordat teme de maximă actualitate pentru viața spirituală a omului contemporan: valoarea trupului în Spiritualitatea Ortodoxă; boala trupească, sufletească și mintală; păcatele și patimile, ca forme ale suferinței umane; virtuțile creștine, ca stare de sănătate spirituală, conducând spre desăvârșire sau îndumnezeire. În ultimii ani, cercetarea sa a aprofundat efectele tehnologiei digitale asupra relațiilor umane, criza ecologică și pandemia de COVID-19. 

Un spațiu substanțial, în cadrul operei sale, este acordat analizării și aprofundării temei suferinței umane, a originii și cauzelor ei, precum și a atitudinii creștine față de aceasta.

Păcatul strămoșesc – „prima obârșie” a suferinței și durerii; păcatele personale – „înnădire” și multiplicare a lor

Prin experiența căderii în păcat, omul a rupt legătura de comuniune cu Dumnezeu, s-a înstrăinat de lume și s-a scindat lăuntric. Din rege și preot al creației, a devenit un uzurpator și exploatator al acesteia, mânat de iubirea păcătoasă față de plăcerile materiale și trupești – filavtia. 

Astfel, trupul lui „dobândește o materialitate, o grosime și o opacitate pe care nu le cunoștea la început; el intră în curentul vieții animale și sensibile și suferă de acum înainte mișcările, instabilitatea și diviziunile pe care le cunosc celelalte făpturi din fire și de care mai înainte el scăpa prin har”. Durerea, suferința și boala se cuibăresc în această materialitate a omului, influențându-i și viața lăuntrică. Adeseori, relația poate fi și inversă, ca în lucrarea păcatului: căderea minții conduce la suferința somatică.

Referindu-se la cauza primă și îndepărtată a suferințelor, a bolilor și a morții, la „prima obârșie” a acestora, J-C. Larchet arată că „Sfinții Părinți, cu toții, leagă boala, suferința și moartea de păcatul strămoșesc. După ei, originea bolilor, neputințelor, suferințelor, a degradării și a morții, ca și a tuturor relelor care afectează în prezent natura umană, trebuie căutată în actul de voință al primului om, în felul greșit în care s-a folosit de liberul său arbitru, în păcatul săvârșit de el, în Rai. (...) Părinții sunt cu toții de acord că omul însuși, în starea sa originară, cea din Rai, nu știa de boală, neputință, suferință ori stricăciune, moartea fiindu-i deci cu totul străină”.

Teologul francez aprofundează această învățătură patristică, nuanțând învățătura Sfinților Părinți, de Dumnezeu inspirați, explicând și modul transmiterii efectelor păcatului strămoșesc: „Potrivit Părinților răsăriteni, numai efectele păcatului strămoșesc au fost transmise: pătimirea (care include suferința), stricăciunea și mortalitatea, pe lângă o anumită înclinare spre păcat. Fiecare om, deci, la nașterea sa, nu este aprioric împreună-răspunzător de relele care afectează creația, ci va fi răspunzător și vinovat numai pentru relele care decurg din propriile sale păcate. Datorită acestui fapt, tradiția răsăriteană n-a socotit de cuviință să stabilească o legătură directă între boală sau suferință și păcatele persoanele ale celui lovit de ele. Ea constată că oamenii nevinovați și chiar sfinții au și ei de îndurat boli grele și mari suferințe, în vreme ce se poate întâmpla ca păcătoșii să fie și feriți de orice suferință, paradox pe care de nenumărate ori ni-l înfățișează Vechiul Testament, și mai cu seamă, în chipul cel mai izbitor, Cartea lui Iov”.

Suferința – urmare firească și necesară a păcatului

Așadar, cauza îndepărtată sau primă a bolilor o constituie descendența din protopărinții noștri, cu care împărtășim natura umană căzută: „Bolile care-i afectează pe oameni, arată Jean-Claude Larchet, se datorează nu păcatelor lor personale, ci faptului că ei împărtășesc natura umană căzută prin greșeala protopărintelui lor Adam. În consecință, mai multe texte din Sfânta Scriptură arată că nu există o legătură a priori între boala sau infirmitatea unei persoane și unul sau mai multe păcate pe care ea sau ascendenții săi imediați le-ar fi săvârșit. Astfel, fiecare om, deși nu este a priori responsabil de relele de care suferă firea sa moștenită de la Adam, devine parțial responsabil a posteriori prin păcatul personal, asociindu-se astfel lui Adam și asumându-și oarecum greșeala acestuia. Din acest punct de vedere, există o solidaritate în rău între Adam și urmașii săi, între toți oamenii. Și fiecare om, ca purtător al naturii umane, devine în parte responsabil, în măsura în care păcătuiește, de relele care i se întâmplă nu numai lui însuși, ci și altora”. Iar, „această moștenire, arată teologul francez, s-a perpetuat prin nașterile după trup, din neam în neam, așa că toți oamenii primesc la naștere firea cea căzută a lui Adam, purtând în ea rănile păcatului lui, adică este supusă patimilor (din care nu lipsește suferința), stricăcioasă și muritoare”.

La această primă cauză, îndepărtată și indirectă, a suferinței, a bolilor și a morții, se adaugă păcatele personale și ispitele duhurilor rele. Prin păcatele personale, suferința se „înnădește” în ființa umană, perpetuându-i vulnerabilitățile și slăbiciunile, dar nu în chip fatal. Astfel, „efect al greșelii lui Adam, consecință și formă a răului născut de aceasta, boala este, în același timp, produsă și reprodusă, extinsă, dezvoltată, multiplicată și întărită, și uneori chiar întrupată, de „puterile întunericului și ale răutății”, diavolul și demonii, care devin atunci unul dintre principalele izvoare ale bolilor, manifestându-se cel mai adesea prin ele în mod indirect, dar uneori și nemijlocit, ca în cazurile de posesiune, dar uneori și nemijlocit, ca în cazurile de posesiune, ocupând atunci ele însele în om locul gol al lui Dumnezeu”. 

Chiar dacă păcatele personale amplifică suferința și bolile, ca efect direct al acestora, Jean-Claude Larchet ține să menționeze, în duhul Sfinților Părinți, că suferința nu trebuie considerată în mod necesar și obligatoriu pedeapsă pentru păcate, cât mai ales urmarea firească a lipsei de echilibru și discernământ în plan trupesc și spiritual, un efect natural și necesar al relelor săvârșite.

La aceasta, precum observă autorul, în volumul Terapeutica bolilor mintale, o cauză suplimentară a suferințelor și chinurilor omenești o constituie lucrarea duhurilor rele împotriva omului, cu scopul de a-i zădărnici eforturile de dobândire a mântuirii. Ca și Dreptul Iov, din Vechiul Testament, nevoitorii creștini, întorc iscusit, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ispitirile demonilor, făcându-le cale de exersare duhovnicească, spre răsplată veșnică din partea lui Dumnezeu.