Inegalabil în arta călăuzirii prin cuvânt (de unde și numele de „Gură de Aur”), ni s-a păstrat de la el cel mai vechi comentariu complet al Evangheliei după Matei, numit Omilii la Matei, o lucrare de referință pentru literatura creștină. Omiliile sale sunt cuvântări care păstrează relația strânsă și vie dintre vorbitor și auditoriul său, și reflectă modul în care calitățile lui de orator sunt puse în slujba inițierii în practica vieții creștine, a virtuților, inclusiv a iertării.

Iertarea vrăjmașului este un subiect prezent în omiliile sale și tratat cu multă atenție. Aspectele relevante despre iertare introduse de Sf. Ioan Hrisostom aduc nu numai înțelesuri noi la cuvintele lui Hristos, ci și indicații practice, valoroase pentru iertare în condiții de maximă ostilitate.

Autorul oferă o definiție echilibrată a iertării în raportul eu-celălalt (aproapele): iertarea este un bine pentru altul, dar și o binefacere pentru sine (Omilii la Facere, omilia XXVII, VII, pp. 346-347). Cea mai de preț faptă bună, iertarea întărește și păstrează dragostea (Omilii la Matei, omilia LXXIX, V, pp. 902-903) – „dizolvă” resentimente și estompează treptat amintirea răului. Iertarea este o formă de iubire, este cea mai înaltă formă de jertfă pe care o poate aduce omul. Încercarea de a iubi pe cel care (ne) face rău sau (ne) dușmănește îl face dator pe Dumnezeu, care renunță la cinstea și slujirea care trebuie să I se aducă (Omilii la Matei, omilia XVI, IX, pp. 212-214). Iertarea este o faptă de împotrivire la rău („la cel viclean”), împotrivire care se realizează doar într-un singur fel: prin a suferi răul de bunăvoie, știind că „nu stingi focul cu foc, ci cu apă” (Omilii la Matei, omilia XVIII, I, pp. 233-234).

Aceste definiții ale iertării vizează o formă de sănătate duhovniceasca chiar și în momentul raportării la suferință, care este una acceptată. Suferința fiziologică, și spirituală, prezente în travaliul iertării unor fapte percepute ca fiind grave, este preântâmpinată cu o acceptare voită, premeditată sau intenționată, deși acest fapt poate părea inuman sau suprauman, o opțiune personală rară sau cu totul ieșită din comun. Suferința provocată de ofensator este piatra de poticnire sau punctul nevralgic al iertării: Cum mai poți să ierți când ești deja rănit, suferi nedreptate și ostilitate, precum și ne-simțirea celuilalt (la ce, cât, cum ți-a greșit)? Iertarea creștină, în acest context, nu este o obligație morală de a răspunde poruncii lui Dumnezeu, de a ierta oricum, închizând ochii la propria suferință sufletească ,spune autorul patristic, este o ocazie pentru ambii (pentru cel rănit și cel care a rănit) să învețe să „filosofeze” la faptă, la viciu, la virtute, la Dumnezeu, la ei înșiși (Omilii la Matei, omilia XVIII, III, p. 235). 

Legarea iertării umane de cea divină („Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6,12) este cel mai realist mod de a gândi asupra posibilităților umane de a realiza efectiv iertarea. Deși de șaptezeci de ori câte șapte este mult peste puterile umane, nu știm ce noi capacități poate primi omul atunci când vrea să împlinească această poruncă divină.

De ce a condiționat Dumnezeu ierarea omului de iertarea Lui? Teologii și gînditorii creștini au răspuns pe larg și profund la această întrebare. Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă un motiv surprinzător: pentru că iertarea păcatelor de la Dumnezeu cere mai mult decât rugăciune zilnică și pocăință, cere jertfa dragostei pentru cel care îți greșește (Omilia I la Vânzarea lui Iuda, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 46-47). Astfel, iertarea creștină este mai mult decât „a da drumul” la ceva rănit din eul ofensat (emoții, sentimente, valori, credințe, convingeri etc.), este o cale de a aduce în cei doi (implicați în procesul iertării) forme ale iubirii divino-umane. 

Cum să „filosofezi” atunci când ești rănit de celălalt?

Interesant este faptul că, deși Sfântul Ioan Gură de Aur insistă pe existența mâniei în sufletul celui rănit (sau a „urgiei”, o mânie dusă la extrem), totuși nu sunt ignorate alte emoții (precum întristarea, frica sau amărăciunea) și nici dorința de răzbunare. „Filosofarea”, pe care o poate învăța oricine, se referă la un anumit mod de a gândi constructiv și duhovnicesc, pentru a putea susține din interior procesul iertării. 

Ce ar trebui să gândească cel ofensat despre ofensator?

− „Să-l dezvinovățească pe temeiul neputinței firii” (Cele dintâi omilii la Facere, cuvântul al nouălea, p. 121);

− „Nu fratele este cel ce ne face rău, ci diavolul prin el” (acest gând slăbește cel mai mult mânia) (Omilii la Matei, omilia XVIII, I, p. 233).

− „Fratele este oprit de la rău prin cel care suferă în tăcere răul făcut de el” (cel care a greșit poate ajunge să se căiască și să admire bunătatea iertătorului) (Omilii la Matei, omilia XVIII, I, p. 233);

− „Nu te uita la cel (care a greșit) care e rob ca și tine, ci la Dumnezeu” (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VI, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 104).

− „Prin iertarea îi atingi sufletul” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia XVI, p. 158).

− „Prin iertare îi faci bine pentru a-l scăpa de o boală cumplită” (Omilii la Matei, omilia XVIII, IV, p. 239);

− „Nu da o palmă omului, ci dă o palmă răului ” (Omilii la Matei, omilia XVIII, I, în col. PSB, vol. 23, p. 233);

− „ Adu-ţi aminte şi de binele ce ţi l-a făcut cândva, ca şi de relele pe care tu le-ai făcut altora.” (Omilii la Matei, omilia LXXIX, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 902);

− „Tu ţine porunca Domnului, iar dacă duşmanul tău se va înrăi şi mai mult ca urmare a bunătăţii tale, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, nu îl va ierta.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 248)

− „Nu-ţi va face duşmanul atâta rău cât îţi faci ţie însuţi de nu te împaci cu el, călcând în picioare legile lui Dumnezeu! ” (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VI, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 104)

− „Aşa cum poate ai înţeles, când îl ierţi pe vrăjmaşul tău, primeşti mult mai mult decât dai” (Din vol. Problemele vieţii, p. 249).

Ce ar trebui să gândească cel rănit despre fapta care l-a rănit?

− „ Nu te împotrivi fratelui, ci Celui rău” (Omilii la Matei, omilia XVIII, I, p. 233);

− „Ţi-a făcut duşmanul tău un mare rău? Ce suferinţă e aceasta faţă de suferinţa Stăpânului tău? Nu te uita la mărimea nedreptăților” (Omilii la Matei, omilia XVIII, IV, p. 239). Singura recomandare pentru cel care a greșit este nu doar să-și „vină în sine” și să-și ceară iertare, ci să asculte tot ce are de spus victima sa: „să nu-l părăsească până ce acesta nu-şi varsă toată amărăciunea.” (Omilii la Matei, omilia XVIII, IV, p. 239).

Consecințele neiertării  

Când cel rănit, atrage atenția Sfântul Ioan Hrisostom, nu adoptă nici un „mod de filosofare”, îi va fi dificil să inițieze iertarea și involuntar va adăuga la suferința inițială o altă suferință, ceea ce îngreunează mult situația . Cu alte cuvinte, dacă ofensatul/ victima alege să gândească și să se comporte în modurile enumerate mai jos, atunci el nu face decât să agraveze situația deja existentă:

a. „Dacă (tu cel rănit) te superi, te necăjești, atunci te vatemi singur, nu celălalt” (Omilii la Matei, omilia LXI, V, în col. PSB, vol. 23, p. 712);

b. „Deci, dacă urâm pe alţii, ne pedepsim pe noi înşine” (Omilii la Matei, omilia LXI, V, în col. PSB, vol. 23, p.713).

c. „Dacă, însă, răzbună răul ce i s-a făcut, se întâmplă tocmai contrariul; amândoi se fac de ruşine, se fac mai răi, aprind mai mult mânia” (Omilii la Matei, omilia XVIII, I, în col. PSB, vol. 23, pp. 233-234).

d. „Vrând să-l pedepseşti pe acela, te chinueşti pe tine însuţi, de parcă ţi-ai pune mânia ca gâde şi ţi-ai sfâşia singur măruntaiele.” (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XX-a, p. 182) 

Iertarea creștină a vrăjmașului este construită în logica unui Dumnezeu „Iubitor de oameni”, în care grija pentru oameni, pentru sănătatea lor sufletească, pentru relații și repararea lor este o prioritate. Dușmănia, ura, furia nesănătoasă, frica, amărăciunea trebuie scoase din suflet, pentru că pervertesc nu numai relațiile, ci și sufletul omului. Iertarea nu implică o „luptă” cu persoana care greșește, ci cu răul din spatele unui comportament care produce suferință. Acest rău, când nu este oprit, merge ușor mai departe, îi face „mai răi” pe cei doi, pe fondul mâniei. „Răul” de a nu ierta este mai mare decât rana suferită de victimă, pentru că nesocotește flagrant ceea ce Dumnezeu a cerut de la om și însăși iertarea Sa dată celor care L-au răstignit.

(Pr. Ioan Gh. Buju)