Am intrat în Săptămâna Luminată deschisă de Sâmbăta Mare, Ziua Învierii, cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, la ceas de seară, în care prăznuim Coborârea la iad a Mântuitorului. Este Liturghia de dinaintea Învierii, care începe la iad pentru că Hristos așezat în odihna mormântului cu trupul este trimis de Tatăl la cei ținuți în latura și în umbra morții, la toți cei pe care moartea i-a înghițit cu nesaț și care suspinau după izbăvire prin cel Așteptat.  Este Liturghia în care ne întâlnim cu Hristos cel mort și Înviat în Taina Botezului nostru, pe care suntem chemați să îl înnoim prin Cuvântul întrupat. Toată imnologia și paremiile acestei Vecernii unite cu Liturghia ne pun în fața ochilor modele de prefigurare a Botezului sau modele de anticipare ale Învierii, toate în legătură directă cu noi înșine, cu moartea și învierea noastră prin Botez, realitate subliniată de apostolul acestei Liturghii de Înviere, din epistola către Romani: „Au nu știți toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții ... Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curățit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu” (6, 3-10).

Continuăm Taina Învierii în această primă zi, în miez de noapte, în întunericul, care va fi străpuns de Lumina lui Hristos, simbolizată tainic de lumânările noastre aprinse de la mormântul lui Hristos, din Sfântul Altar și care toate înfrățite risipesc vizibil întunericul fizic. Această rânduială continuată afară, simbol al ecoului Învierii în toată creația, are ca reper fundamental adevărul teologic că Hristos este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). El a făcut lumina pe care omul, prin cădere, a transformat-o în întuneric. Acum, la Înviere, Hristos, noul Adam, preface întunericul vieții noastre iarăși în Lumină, în sens și belșug de Viață, ce doar prin El ni se dezvăluie. Tot Canonul Învierii și Liturghia acestei nopți ne scaldă în aceste înțelesuri de taină și este momentul culminant din aceeași zi, una a Sâmbetelor. Iar finalizarea celebrării Învierii se face prin ritualul Vecerniei coborâte în mijlocul zilei, prin care suntem chemați la aceeași realitate: Hristos nu este doar Stăpânul întunericului, ci și Stăpânul Luminii și Cel care preface întunericul în Lumină, motiv pentru care vecernia înserării și a înnoptării este adusă la mijlocul zilei.

Toate aceste trei momente ale punctării Învierii în prima zi este o adevărată priveghere de noapte și de zi, mai bine zis o priveghere ce face din noapte zi, deschide emblematic și teologic centralitatea Învierii în viața noastră și a întregii creații, fapt ce se va continua apoi opt zile: toată Săptămâna Luminată. Cifra opt a acestei săptămâni trimite la un alt reper teologic al Învierii: timpul fizic al celor șapte zile se deschide și este străbătut de timpul veșniciei. Așadar, Învierea unește timpul cu veșnicia și coboară veșnicia în timp pentru a-l redimensiona calitativ pregătindu-l pentru marea transfigurare de la Învierea cea de obște.

Săptămâna Luminată este în oglindă cu Săptămâna Pătimirilor. Și dacă în Săptămâna Pătimirilor suntem invitați să stăm în jurul lui Hristos, care din dragoste pătimește pentru noi, nu mai puțin suntem chemați să rămânem cu Hristos cel Înviat tot o săptămână întreagă, zi de zi, trăind opt zile ca una. De aceea, în fiecare zi a acestei săptămâni repetăm același Canon al Învierii cu Liturghia Pascală ca să simțim bucuria veșniciei pe pământ. Astfel, cele opt zile ale Săptămânii Luminate sunt o sugerare a veșniciei care-și începe dimensiunea de pe pământ în cei ce pot trăi Învierea. Prin urmare, cine nu poate sta măcar o săptămână, opt zile, cu Hristos Înviat, cum va putea sta cu El o veșnicie?

Cele două săptămâni alăturate cronologic, cea a Pătimirilor și cea Luminată sunt în oglindă una cu alta, tocmai pentru a nu pierde din vedere Crucea și Învierea, cele două fețe ale aceleiași Realități: o împletire organică care nu suportă dezechilibru. Adică, cine stă în pătimire fără înviere alunecă spre zona nevoinței amare și istovitoare, care ușor alunecă în deznădejde, iar cine vrea doar Învierea fără cruce și fără pătimire alunecă în jubilații sentimentaliste. Echilibrul propus de Biserică constă în pocăința plină de nădejdea Învierii și Învierea care nu pierde din vedere dimensiunea pocăinței. Concret: ne bucurăm cu măsura Crucii și pătimim cu măsura Învierii. Practic, Crucea dă adevărata dimensiune a Învierii, în noi ascunsă, iar Învierea arată realitatea adevărată a Crucii, care nu-i omagiu adus întristării, ci bucuria întâlnirii cu Adevărul Răstignit pentru lume și lumea pentru El (Galateni 6, 14).  Cine stă în răstignire, trăiește bine Învierea și cine stă în Înviere, trăiește bine răstignirea. Este un paradox natural fără de care suntem dezechilibrați în viața duhovnicească.

Învierea este o dinamică care se construiește, nu este o simplă emoție. Învierea trebuie întrupată în carnea și sângele nostru, nu doar declarată. Învierea trebuie văzută în fiii Învierii: în dragostea lor până la moarte, în libertatea lor față de robiile veacului, în curajul de a se uni cu Adevărul împotriva duhului minciunii care amețește generație după generație. Fără martorii Învierii, fără noi, Învierea lui Hristos a fost degeaba. Hristos este Înviat atât cât reușim să întrupăm în noi. 

Mai exact, Învierea nu-i nici la mall, nici în ouă și iepurași, nici în grătare câmpenești, nici în aluatul cozonacilor, nici în spectacolele luminițelor din noaptea învierii, nici chiar în slujbele fugărite de la miezul nopții, care au mutat Învierea doar în emoție, doar în plăceri, doar în obiceiuri, doar în exteriorul nostru. Cu Învierea lui Hristos ne întâlnim într-un singur loc: în Scriptură și în Potirul Euharistic, unde Același Hristos pătimește și învie pentru mine, pentru noi: pentru moartea și învierea mea, pentru moartea și învierea noastră. Moare omul vechi ca să se arate cel nou. Ucidem de bunăvoie moartea noastră, ca să înviem și să ne înnoim în duhul minții noastre (Efeseni 4, 23), în viul sufletului nostru și în legea libertății trupului nostru. Aici, în Potirul Euharistic este Mielul cel Adevărat care mâncat devine Viața noastră împotriva îngerului morții care bântuie să înghită pe oricine. De aceea, ni s-a dat acest mare dar al Săptămânii Luminate, sintetizat magistral de canonul 66 Trulan sau V-VI Ecumenic: „Se cuvine ca, de la sfânta zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioșii fără întrerupere în sfânta Biserică în psalmi și cântece (imne), petrecând și în cântări duhovnicești, bucurându-se întru Hristos și sărbătorind și îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieștilor Scripturi și îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi și înviați împreună cu Hristos și împreună înălțați. De aceea, în niciun chip să nu se facă în zilele arătate alergări de cai sau alte jocuri obștești (populare)”.

Aceeași realitate o găsim în textul evanghelic al întâlnirii dintre Hristos cel Înviat cu ucenicii Luca și Cleopa, în drum spre Emaus (Luca 24, 13-35). Prima Liturghie de după Înviere, care arată explicit faptul că ne întâlnim cu Hristos cel Înviat în Cuvântul Scripturilor și în Frângerea Pâinii, exact rezumatul Sfintei Liturghii: nici Scriptură fără Potir, nici Potir fără Scriptură. Mai exact, Scriptura explică Potirul, iar Potirul întrupează Scriptura, în fapt pe Hristos Înviat care devine una cu fiecare dintre noi. Textul evanghelic este esențial pentru această săptămână, care ne răspunde la o întrebare capitală: „Cum putem trăi după două mii de ani cu Hristos cel Înviat?” sau „Cum este Iisus cel Înviat împreună cu noi?”. Este și motivul pentru care este așezată a se citi în a treia zi de Paști, ca să știm cum să trăim toate cele opt zile ale Săptămânii Luminate apoi, următoarele șapte Săptămâni Luminate până la Cincizecime. Căci, dacă am avut cincizeci de zile de postire pentru înțelegerea Crucii, avem tot cincizeci de zile de bucurie pentru înțelegerea Învierii.

Celor doi ucenici care merg în drum spre Emaus, triști și dezamăgiți de cele petrecute cu Iisus la Ierusalim, li se alătură Hristos cel Înviat, dar care pentru ei este un necunoscut. Este o lecție esențială pentru toți creștinii din toate timpurile și chiar pentru toată umanitatea: Iisus Hristos cel Înviat este tot timpul împreună cu noi. Prin Înviere El umple spațiul și timpul cu manifestarea Atotprezenței Sale, dar ochii noștri sunt întunecați, sunt ținuți de patimile noastre, de mentalitățile obtuze ale minților noastre și nu-L putem vedea pe Hristos cel Înviat, care călătorește împreună cu noi prin viețile noastre. El este cu noi, dar noi nu suntem cu El, fiind preocupați și absorbiți de cu totul alte preocupări, care nu au vreo legătură cu Hristos. Iar proba directă a acestei situații de viață este Săptămâna Luminată pe care am redus-o de la opt la trei zile, alții de la opt la două, o zi sau chiar câteva minute în noaptea Învierii când vin și iau lumina grăbiți spre mesele încărcate sau alte preocupări paralele cu Hristos cel Înviat. Această stare de fapt, dureroasă și alarmantă, trădează pentru slujitori, teologi și orice creștin că ochii noștri sunt ținuți să-L vadă și să-L recunoască pe Hristos cel Înviat, pentru simplu fapt că nu putem și nu știm să stăm și să-L primim așa cum vrea El, nu după interesele noastre. Nu Hristos este de vină că nu-L putem recunoaște Înviat, ci ochii noștri sunt de vină pentru că sunt deprinși să privească în alte parte, doar la lucrurile pământului, obișnuință care devine a doua natură și din cauza căreia nu vor mai ști să recunoască lucrurile cerului și nici să privească Taina Învierii.

Cei doi ucenici, care nu-L recunosc pe Hristos cel Înviat, alăturat lor, sunt modelul de ratare al Învierii atunci când proiectăm pe Iisus mentalitatea și dorințele noastre, nu Realitatea Lui. Vrem să-L primim pe Hristos cum stabilim noi, nu cum vrea El. Noi vrem să-L primim în condițiile și comoditățile noastre, El vine și se face cunoscut pe condițiile Lui, așa cum le-a traversat El, Om fiind. El vine la noi cu Împărăția Iubirii, a slujirii, a dragostei până la moarte, nu cu împărăția intereselor, a îmbuibării, a luptelor pentru putere etc., așa cum dorim noi. Hristos cel Înviat este Împăratul lumii, dar Împărat în puterea Iubirii jertfite, care se jertfește pe Sine pentru alții, nu a iubirii care sacrifică pe alții pentru interesele sale.

Trecerea de la o stare la alta o face Scriptura și Potirul primite în Taina Bisericii, a cultului ei mistagogic prin excelență, care ne inițiază ochii să-L vedem pe Hristos cel Înviat așa cum vrea El Să-I recunoaștem semnele prezenței delicate în viețile noastre. De aceea, ni s-a dat această rânduială de taină a Săptămânii Luminate, ca o „școală” a Învierii în care, asemenea ucenicilor Luca și Cleopa, Îl ascultăm pe Hristos care ne tâlcuiește Scripturile până se aprinde inima în noi, condiție a deschiderii ochilor la Frângerea Pâinii, tot de El în Persoană săvârșită, nevăzut, în Taina Euharistică.

Așadar, Hristos cel Înviat este lucrătorul Tainei credinței în noi. Doar ochiul credinței poate vedea Taina Învierii. Și pentru că ochiul credinței este în minte și în inimă, Hristos Înviat face două lucruri prin care ne arată cum rămâne împreună cu noi: Se face cunoscut în Cuvântul Scripturii prin care scăpăm de iluziile minții și Se face descoperit în Euharistia din Potir prin care scăpăm de amăgirile simțirii inimii. Deci, prima formă prin care Hristos cel Înviat este împreună cu noi este Scriptura/Biblia, care trebuie citită și cunoscută coerent și complet: în autenticitatea textului, în contextul ei total și în exegeza Tradiției Patristice, toate în ambianța cultului; nu în omisiuni sau selecții a textelor, nu în decontextualizări ignorante și nici în exegeze lamentabile, operații vinovate ce ne vor da un alt portret al unui alt Hristos. Mare atenție că Hristos cel Înviat face exegeză cu ucenicii pe cale spre Emaus și face același lucru și cu fiecare dintre noi, dar El face exegeza Scripturilor cunoscute de ucenici. Cunoașterea Scripturilor este baza și condiția exegezei lui Hristos cel Înviat în taina inimii fiecăruia. Fără cunoașterea lor Hristos nu are ce și nici pe cine să ne explice.

A doua formă a prezenței Sale, Înviate cu noi, este Frângerea Pâinii, formă prin care ne deschide ochiul credinței, ca să vedem ce nu se poate vedea și să simțim ce nu se poate explica. Trupul lui Hristos cel Înviat nu mai este ca orice trup. El trece prin ușile încuiate, se arată deodată în mai multe locuri, este omniprezent și poate fi sesizat tainic doar de ochiul credinței. De aceea, Hristos cel mort și Înviat se identifică cu Pâinea Frântă, cu Euharistia: pentru a nu fi confundat cu fel de fel de arătări și fantasme, și pentru a rămâne ceea ce a promis - Pâinea Vieții - care ne dă și ne susține adevărata Viață (Ioan 6, 55-56). Prin Euharistie, Hristos intră în intimitatea tainică a ființei noastre să facă cu noi taină de Iubire totală. Hristos cel Înviat este Mirele Bisericii ce vrea să trăiască cu fiecare dintre noi taină de căsătorie, în deplină cunoaștere și în deplină unire.

 Acestea sunt cele două moduri prin care Hristos cel Răstignit și Înviat este împreună cu noi până la sfârșitul veacurilor. Este ușor de recunoscut că aceste două forme sunt cele două părți ale Liturghiei Bisericii, zilnic săvârșite în aceste opt zile, împreună cu Canonul Învierii, rânduială care actualizează prezența totală a lui Hristos în mijlocul nostru și în noi, după cum ne poruncea și canonul de la Trulan mai sus amintit. Mă tem că în absența de la această „școală” nu avem vreo șansă să ni se aprindă inima, nici să ni se deschidă ochii sau poate că absența și refuzul petrecerii cu Hristos opt zile ca una în această săptămână Luminată este tocmai consecința neaprinderii inimii și a nedeschiderii ochilor din Tainele Bisericii, semn evident al unui formalism înfrigurat. Hristos cel Înviat ne aduce aminte că Iisus cel Răstignit nu poate fi ținut de legăturile morții, nădejde pentru cei ce cred în El și că moartea nu va avea stăpânirea nici asupra noastră. Și cu adevărat, pentru cei ce credem în Iisus cel Înviat, moartea nu mai este stăpâna noastră, nu ne mai poate înfricoșa pentru că cei care mor prin credința în Hristos poartă în ei sămânța Învierii. Moartea lor este somn în nădejdea învierii. La fel de adevărat este că moartea de care trebuie să ne temem nu este moartea trupească, cea a despărțirii sufletului de trup, ci moartea înfricoșătoare este despărțirea sufletului de Dumnezeu, o moarte care nu cunoaște sfârșit. Din această perspectivă, Sfântul Ioan Evanghelistul ne aduce aminte că există două feluri de Înviere. Mai bine zis, o singură Înviere a tuturor la sfârșitul veacurilor, dar care va fi trăită diferit. Această Înviere ne va prezenta pe noi la judecată și atunci vor merge cei care au făcut faptele Evangheliei, faptele bune, spre învierea Vieții, iar cei care au făcut faptele cele rele, spre învierea osândei (Ioan 5, 24-30). Deci există două feluri de a trăi aceeași Înviere: cei care l-au primit pe Dumnezeu în Iisus Hristos vor fi în Învierea Vieții celei veșnice, a Raiului, a Împărăției lui Dumnezeu dezvăluită total la acel moment, iar cei care și-au bătut joc de Dumnezeu și au trecut peste darurile Lui din ei și au călcat în picioare Botezul și chipul lui Dumnezeu din ei, acelora cu adevărat trebuie să le fie frică de Înviere. Așadar, Învierea este și o realitate înfricoșătoare, nu doar una de nădejde și de bucurie, iar aceasta nu pentru că Dumnezeu vrea să ne înfricoșeze cu Învierea Lui, ci doar pentru că noi nu știm să ne folosim de darul Învierii și al credinței în Dumnezeu. Și cine nu știe să se folosească și să se bucure de darurile lui Dumnezeu, Evanghelia ne avertizează că exact aceleași daruri ajung să fie împotriva lui. Ca și un medicament. Dacă nu știi să-l iei cum trebuie, în loc să te vindece, te face și mai bolnav sau chiar te omoară. Prin urmare, dacă nu știm să-L primim pe Hristos cel Înviat, cu o viață înnoită, cu o viață înviată, cu o viață schimbată așa cum ne învață Evanghelia, Apostolii și toată Tradiția Bisericii noastre, nu vom avea mare folos de Înviere, de acum și mai ales cea de apoi.

Noi, creștinii, suntem chemați săptămâna aceasta să trăim și să conviețuim împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, primindu-i în sfintele Bisericii Taina uimitoare a Învierii Lui. Săptămâna aceasta suntem chemați să trăim pe pământ rânduială cerească prin Învierea Mântuitorului, să trăim în timp tainele veșniciei lui Dumnezeu, pentru că Învierea este cea care aduce cerul pe pământ, cea care aduce veșnicia în timpul nostru. Sunt (măcar) două săptămâni care nu sunt ale noastre: cea a Pătimirilor și cea Luminată, dacă vrem să fim la „școala” totală a înțelegerii Tainei lui Hristos cel Răstignit și Înviat, esența mântuirii noastre.

Cântăm „Hristos a Înviat!”, ne salutăm cu Învierea Lui, dar, în același timp, Învierea este o mare responsabilitate. Este o chemare la moarte a omului vechi pentru a se naște omul cel nou, omul înviat. Iar aceasta nu se face sentimentalist, ci responsabil, implicat și hotărât. Învierea este o bucurie, dar o bucurie ieșită din Cruce. Este lumină, dar o lumină ce strălucește din întunericul mormântului pentru toți cei care doresc mai mult Cuvântul lui Dumnezeu decât cuvintele oamenilor, mai mult Pâinea lui Dumnezeu decât pâinea lumii. Cine nu ajunge să-și facă din această Realitate temeiul vieții sale, nu are cum să cunoască Învierea, nu poate să fie martor al Învierii și nu va putea susține extinderea Împărăției Iubirii peste toată creația: dezideratul Învierii până la (Re)Venirea lui Hristos la noi pentru ospățul veșnic cu Dumnezeu la masa rostirilor înțelegătoare.          

Hristos a Înviat!

În Adevăr e Înviat!