Suntem în plină Săptămână a Pătimirilor în jurul lui Hristos Cel ce pătimește nepătimitor. Ne expunem cu toată ființa și atenția Cuvintelor cuprinzătoare și Gesturilor esențiale pe care Hristos le face în ultimele Sale zile. Cu cât înțelegem mai mult din cele ale Tainei lui cu omul, cu atât parcă e prea scurtă această Săptămână – văzând noi clar că doar în această deschidere și vulnerabilitate totală față de El ne descoperim cheia înțelegerii Tainei de Om întru care am fost aduși la existență. 

În rezumat, în această Săptămână de Foc, Hristos mai întâi face o mică înviere cu prietenul Lazăr (Ioan 11, 1-46), cu prețul intrării Sale în mormânt în locul lui, anticipare a morții și Învierii Sale, a morții și învierii noastre fizice și spirituale. Ziua de Duminică intră pe mânz de asin în Ierusalim în Osanalele mulțimilor bucuroase de învierea lui Lazăr (Matei 21, 1-11). Ajuns în cetate, face gesturi uluitoare chiar la Templu: răstoarnă mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei (Matei 21, 12-22), oprește mutarea vaselor de ritual (Marcu 11, 16), practic suspendă activitatea la Templu pentru câteva ore, spre disperarea liderilor religioși care, plini de invidie, hotărăsc moartea Sa, dar și a lui Lazăr. Este o judecată a Templului, pentru că se află în contradicție cu Dumnezeu, devenind un loc al comerțului, al afacerilor, al îmbogățirii nedrepte (Marcu 16, 17). Suspendarea și judecata Templului este un semn direct că Hristos va fi Noul Templu, Noua Jertfă plăcută Tatălui în care se va realiza ispășirea păcatelor întregii omeniri.

Hristos nu rămâne nicio seară în Ierusalim, ci se întoarce în Betania. Zilele de Luni și de Marți, Hristos le petrece în Ierusalim, pe esplanada Templului, în discuții directe și contradictorii cu liderii religioși care au venit în valuri de ispitiri, să-L acuze și să-L incrimineze (Matei 22, 15-46). Hristos rostește nenumărate pilde – de fapt, adevărate alegorii prin care face marea demascare a planurilor de ucidere pe care cei de la Templu le urzeau față de Hristos. Practic, li se ecranizează în fața ochilor exact regia evenimentelor ce se vor desfășura în următoarele zile și care vizau prinderea și uciderea lui Iisus (Matei 21, 23-46). Mulțimile venite la Sărbătoarea Paștelui se simțeau răzbunate de Adevărul lui Hristos rostit fără menajamente față de liderii religioși ai lui Israel, detestați de popor pentru opulența în care trăiau și pentru nepăsarea de care dădeau dovadă față de sărăcia și neputința poporului. De aceea, după ce judecă Templul, Hristos rostește judecată și față de Ierusalim, a cărui soartă de distrugere o prevede în aluzii, din profetul Ieremia, arătând că din toată strălucirea lui nu va „rămâne piatră pe piatră” (Matei 24, 1-42), fiindcă Îl refuză pe Dumnezeu venit în carne și oase la el; distrugere pe care romanii i-o vor aduce în anul 70, exact în ziua și luna distrugerii primului Templu de către babilonieni. În ziua de miercuri, Hristos nu mai merge la Templu, ci rămâne în Betania, unde are parte de o primă Cină de despărțire, prilej cu care este uns cu mir de mare preț de Maria, sora lui Lazăr (Ioan 12, 1-12). Un gest de mare sensibilitate, dar și de încărcătură teologică. Este o ungere cu multiple înțelesuri teologice: ungere de Mire în căutare de mireasă mistică; ungere de îngropare împărătească; ungere de Arhiereu care se aduce jertfă pe Sine Însuși. Hristos merge spre patimă încărcat de acest mir izbitor de mirositor, dar și provocator pentru toți iudeii care-L vor socoti un impostor, nu un profet-arhiereu/ rege-păstor. În Joia Mare, Iisus face ultimul drum la Ierusalim din Betania și face a doua cină de despărțire, Cină de Taină (Matei 26, 17-29), cu toți ucenicii Săi: nu doar cei doisprezece din Galileea, ci și cu grupul de ucenici distinși din Iudeea. Dând pildă de adâncă smerenie, spală picioarele tuturor ucenicilor pentru ca, mai apoi, să-și frângă anticipat și mistic Trupul, dat tuturor spre iertarea păcatelor, Legământ veșnic și total de Iubire între Dumnezeu și om, fără de care toată lucrarea Lui ar rămâne inutilă. De la Cină merge în Grădină, unde încep pătimirile de pe urmă: prinderea, judecata nedreaptă la Caiafa, Irod și Pilat; flagelarea inumană și ura mulțimilor orchestrate de liderii religioși sub comanda demonului care nu-i mai strigă osanale, ci urlă, cerând răstignirea (Matei 26, 30-75). Astfel, în mai puțin de 24 de ore de la prindere, Hristos este pe Cruce între doi tâlhari pe dealul Golgotei pentru ca, după nici trei ore, să-Și dea Duhul în mâinile Tatălui – exact în timpul în care la Templu se junghiau mieii pentru sărbătoarea Paștelui. Hristos Mielul moare, pentru a opri jertfele mieilor și păcatele oamenilor, pe nimeni acuzând de moartea Sa, pe toți iertând prin Cruce: și pe răstignitori, și pe răstigniți. Deși moare ca un sclav rebel, Hristos are parte de îngropare împărătească prin grija lui Iosif și Nicodim, care-L îmbălsămează regește și Îl pun în mormânt nou (Ioan 19, 38-42), de unde se va ridica exact ca un Mire împărat: Stăpân peste Viață și peste moarte. Tatăl, prin Înviere, Îi face Lui Dreptate: nu iudeilor scandaloși; nu liderilor religioși plini de invidie; nu lui Pilat cel laș.

Este esențial să înțelegem că Iisus nu este surprins de niciun eveniment din cele întâmplate în timpul pătimirilor Sale. Dimpotrivă, cuvintele spuse și gesturile făcute arată că Iisus este Cel care controlează toate evenimentele ca un Stăpân peste viață și peste moarte, peste demoni și peste lideri, peste mulțimi și peste stihii.

Punctul maxim al acestei săptămâni se consumă pe Crucea de pe dealul Golgotei, dar rodul Crucii este dat la Cina cea de Taină. Cele două momente coincid mistic și ontologic, neexistând nici cea mai mică distanță între ele, nici calitativă, nici istorică, nici teologică. Hristos Cel răstignit și înviat este Același mâncat de ucenici la Cina cea de Taină, pătimitor pe Golgota și actualizat în Euharistia Bisericii: fără nicio deosebire. Este identitate absolută.

Fundalul pe care se derulează această Cină este arhicunoscut de ucenici și el avea loc în fiecare an la sărbătoarea Paștelui. Cea mai importantă sărbătoare la iudei, prăznuită în amintirea ieșirii poporului evreu din robia egipteană. Este o sărbătoare a eliberării în care evreii amarnic robiți la egipteni sunt scoși de Dumnezeu prin Moise, cu semne și minuni mari, ca să devine poporul lui Dumnezeu, nu popor pentru ei. În centrul acestei sărbători stă mielul pascal, miel prin sângele căruia evreii au scăpat în Egipt de îngerul morții (Ieșire 12-13). Acest miel era special, pentru că dădea evreilor de două ori viață: prin sângele lui, care îi ferea de primejdia morții, și prin trupul lui care, consumat după toate indicațiile, îi hrănea pe evrei pentru pornirea în călătoria eliberării, ceea ce indică, la modul direct, că sacrificiul Noului Miel liturgic în Euharistia Bisericii trebuie consumat dacă vrem să primim îndoită Viață din El; așa cum psalmodiază Sfântul Efrem Sirianul: „Între miel și Mielul stăteau ucenicii. Ei au mâncat atât mielul de Paște, cât și Mielul cel Adevărat. / Apostolii stăteau la mijloc între preînchipuire și adevăr. Ei au văzut pierind preînchipuirea și începutul Adevărului. / Domnul nostru a mâncat Paștele cu ucenicii Săi, dar prin Pâinea pe care a frânt-o a desființat azimele. / Biserica ne-a dat Pâinea cea Vie în locul azimelor pe care le-a dat Egiptul. / Maria ne-a dat Pâinea înviorării în locul pâinii istovirii pe care ne-a dat-o Eva” (Imnele Azimelor, 6, 1-7 în: Imnele Părăsimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, trad. Ioan I. Ică jr, Ed Deisis, Sibiu, 2010, p. 161).

Pe acest fundal, Iisus cere pregătirea mâncării acestei Cine ritualice: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști mai înainte de pătimirea mea (Luca 22, 15). În ciuda paradoxului acestei sărbători la contemporanii lui Hristos: o sărbătoare a eliberării pe care ei o prăznuiau robi fiind la romani, Iisus adună pe toți ucenicii săi și se face El Însuși Noul Miel: „Luați mâncați Trupul Meu și beți Sângele Meu al Legământului celui nou” (Matei 26, 26-28); încheind un Legământ care are promisiunea unei noi eliberări, care-i va scoate din robia morții și a iadului prin dragostea Sa cea făcătoare de Viață. Iisus este Mielul prefigurat la Jertfa lui Avraam cu Isaac (Facere 22, 1-18), mielul sacrificat de Paște (Ieșire 12), dar și mielul anticipat al Apocalipsei (Apocalopsa 5, 6-10) care, deși junghiat, stă în picioare arătând că este și mort, dar și înviat și că, Acest nou Miel este centrul creației și al umanității, Cheia istoriei și a transfigurării lumii. În definitiv, tema Mielului este o temă care arată că Dumnezeu este Iubire de nimic clintită în manifestarea ei: nici de moarte, nici de iad.

Pregătirea Cinei se face cu un semn foarte evident, dar și discret, în același timp, pentru că la evrei ducerea ulcioarelor cu apă era un lucru făcut de femei, nu de bărbați (Luca 22, 10). Cina se desfășoară în semiclandestinitate, Hristos și ucenicii Lui deja erau vizați și căutați pentru a fi prinși. De altfel, această clandestinitate va însoți totdeauna Euharistia în Biserică. Ea va rămâne o Cină de Taină în toată istoria: uneori ascunsă, alteori neînțeleasă sau chiar prigonită, însă întotdeauna destinată doar celor care-L cunosc pe Hristos și vor a face cu El o Taină de prietenie. Nu a existat în istorie generație care să nu fi prigonit Cina cea de Taină: fie prin exces, fie prin omisiune; fie pe față, fie pe ascuns; prin răstălmăcire sau prin banalizare. Cei mai mulți vor doar Cina fără Taină, căzând în formalism, iar alții aleg doar Taina fără Cină, un fel de omagiere sentimentalistă și magică a Euharistiei.

Chiar Cina luată de Hristos cu ucenicii Săi este una tristă și dureroasă, întrucât Hristos constată că, deși stau cu toții la masă, nu sunt toți în același gând. Sunt la aceeași Cină, dar nu împărtășesc aceeași Taină a prieteniei, a Adevărului și a Iubirii. Iisus este nevoit să recunoască că chiar unul dintre ucenicii Săi Îl va vinde (Matei 26, 14), iar ceilalți toți Îl vor părăsi, chiar dacă unii s-au jurat că-L vor urma până la moarte (Luca 22, 31). El merge spre moartea făcătoare de Viață, iar apostolii vor viață fără de moarte adusă de Hristos pe loc, prin confruntare directă cu romanii. Evanghelistul Luca ne indică aceasta. Când Hristos își pune în scenă propria moarte, care să deschidă o nouă Viață, și pronunță cuvântul Împărăție: „De acum nu voi mai bea din acest rod al viței până când nu-L voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu” (Luca 22, 16-18), apostolii au și început să se preocupe și chiar să discute în contradictoriu: cine va fi cel mai mare în această nouă Împărăție? (Luca 22, 24-28). Este motivul pentru care Iisus, în reacție, spune câteva cuvinte cheie care arată sensul pătimirilor și al morții Lui care, de altfel, vor fi și cheia Cinei celei de Taină în toată istoria. La păgâni, oamenii caută pozițiile de autoritate, de conducere recunoscute de stăpâni, între voi însă, nu trebuie să fie așa, ci acela care va vrea să fie primul să fie servitorul tuturor, pentru că și Eu sunt în mijlocul vostru ca Unul care servește, nu ca Cel servit (Luca 22, 25-26). Această identificare a lui Iisus cu un servitor trebuia să trezească în mintea evreilor gândul la cel mai tulburător capitol al Legii Vechi, din Isaia 53, despre Servitorul/ Sluga Domnului care va purta asupra sa păcatele întregii lumi, care va fi rănit pentru păcatele noastre și prin rănile Lui noi toți ne vom vindeca și cu care Iisus se identifică în fața ucenicilor la modul propriu, spălând picioarele tuturor. Fiind Servitorul și Sluga Domnului: Ebed Iahve, Iisus nu se oprește cu slujirea sa nici la spălarea picioarelor, nici la servitul ucenicilor la masă, ci slujirea Sa merge până la moarte pentru ucenicii Săi, pentru cei care Îl iubesc și pentru cei care Îl resping.

Toate aceste cuvinte și gesturi spuse și făcute de Iisus sunt însemnele de Taină ale Cinei care răstoarnă concepțiile, mentalitățile și așteptările celor care vor să facă din Dumnezeu un motiv de putere sau pretext pentru interese ascunse. Toată Taina acestei Cine, acum și peste timp, stă pe dragostea până la moarte din care iese toată puterea iubirii împotriva iubirii de putere pe care o caută toți stăpânitorii acestei lumi. Fără această condiție, Cina se transformă într-un ritual teatral care, în loc să creeze frățietate între noi și familie cu Dumnezeu, creează opusul: loc al lamentațiilor și al intereselor, ca altădată și acum, cina evreilor.

Liturghia Cinei de Taină actualizată eclesial, la ceas de seară, în Joia cea Mare a Pătimirilor, când facem Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu vecernia. Este Liturghia matrice a Bisericii din care-și trag seva toate Liturghiile de peste an. Cine ratează această Liturghie, mai întâi prin neprezență, apoi doar prin simpla asistență, fără împărtășire sau prin reducerea ei la un simplu ritual, cu accent pe alte elemente legate de obiceiuri și tradiții, acela scufundă înțelesurile ei majore: Actualizarea Cinei de Taină prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Noul Miel al Bisericii, primejduind-se amarnic. Liturghia și toate cele făcute de Biserică în jurul Liturghiei prin cultul ei nu sunt nici omagieri, nici comemorări. Sunt Actualizări mistagogice care ne fac contemporani direcți cu Evenimentele istorice ale lui Hristos.

Ucenicii lui Hristos și creștinii, noi nu suntem chemați la răstignire pe cruce precum El pe Golgota, dar identificarea noastră cu Crucea lui Hristos se realizează la Potirul Euharistic.

Mai adânc, însă, la această Cina de Taină Hristos Îi cheamă pe ucenici și ne cheamă pe noi la un Gest pe care ei Îl vor pricepe mai târziu, iar noi nu trebuie să-l ratăm. Ne cheamă la un Adânc al Iubirii care întrece declarația de iubire, sentimentul și emoția, mergând către consubstanțialitatea Iubirii dată prin mâncare. Tocmai de aceea, Hristos Se dă prin mâncare euharistică, semn că El dorește să pătrundă mai adânc în noi, în ființialitatea noastră, dincolo de declarațiile de conjunctură, dincolo de sentimentalismul privat, dincolo de nevoințele forțate: vrea să fie una cu noi, în carnea și sângele nostru, în mintea și inima noastră, în preocupările esențiale ale vieții și în veșnicia existenței.

Nu există o altă Iubire mai adâncă între două persoane decât cea dată de mâncarea Iubirii la Cina cea de Taină a Euharistiei. Orice iubire dintre noi, oricât de aproape ar fi ea, nu poate să atingă gradul de intimitate la care ne cheamă Hristos prin Euharistie. Fie că e vorba de soți, fie că e vorba de părinți și copii, fie că ne referim la prietenie, iubirea nu poate merge mai adânc decât alăturarea a două trupuri și, eventual, o comunicare și o compatibilitate sufletească ale cărei măsuri pot uimi chiar. Însă, prin Euharistia Cinei celei de Taină, Hristos creează cu noi un grad de intimitate necunoscut de istorie. Devine una cu noi și noi devenim una cu El. O unitate distinctă și o distincție unitară. Și, pe cât intră El în umanitatea noastră, pe atât intrăm și noi în dumnezeirea Lui: fără amestecare și fără schimbare; fără împărțire și fără despărțire. Este continuarea divino-umanității lui Hristos la nivel antropologic prin Duhul Sfânt în Taina Euharistiei Cinei celei de Taină. 

Prin Euharistie, Iubire se mănâncă și dă supraființialitate lutului însuflețit din noi. Prin Euharistie, Iubirea are gust: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 34, 8) de care, îndrăgostindu-se sufletul, se rănește cu o rană făcătoare de Viață: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca ta dragoste...”.