Este săptămâna în care ne arătăm prietenia față de Hristos, așa cum El și-a arătat prietenia față de Lazăr și față de fiecare dintre noi: preferând să moară El, ca să nu mai murim noi. Nu ne cheamă Hristos să ne răstignim ca El. Dar la solidaritate cu El suntem chemați. Să punem umărul la Crucea Lui ca Simon din Cirene, iar aceasta înseamnă să ieșim cu totul din cele ale noastre fiind în biserici zi de zi, lângă El, după rânduiala liturgică a acestor zile, nemodificată de alte planificări individualiste. Dimpotrivă, vom arăta că suntem prietenii Lui dacă vom ști să sabotăm orice planuri, orice clișee, orice obișnuințe, orice pregătiri așa-zis tradiționale pascale și vom veni să fim cu El: în cuvintele Lui, în gesturile Lui, în tăcerile Lui, toate pentru noi făcute.

Spun toate acestea, întrucât ne-am depărtat vizibil de teologia acestei Săptămâni a Pătimirilor, ca și a celei viitoare, Săptămâna Luminată, ambele esențiale pentru Viața de Taină a fiecărui creștin, pentru Cultul coerent al Bisericii și pentru tot ceea ce înseamnă Ortodoxie. Sunt săptămânile ce marchează miezul și chintesența teologiei, motiv pentru care sunt așezate în oglindă, rezumând și manifestând practic Crucea și Învierea, cele două fețe ale aceleași Realități de Taină pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a Întrupat.

Fiecare Zi din aceste săptămâni este numită Mare, tocmai pentru că zilele acestea sunt esențiale, având înscrise în ele Taine peste Taine, pe care suntem chemați să le înțelegem și să ne adăugăm lor. Fiecare Zi este marcată liturgic cu multă intensitate duhovnicească. Nu doar cu slujba Deniilor de care știm sau de care am auzit, ci cu multe alte slujbe de dimineață și de seară. Scopul acestora este să fim pas la pas cu fiecare ultimă Zi, cu fiecare ultimă Oră petrecută de Hristos pe pământ. 

Fiind cea din urmă Săptămână de viață, Biserica a rânduit în fiecare dimineață, din primele patru zile ale acestei săptămâni, slujba ceasurilor cu citirea integrală a celor patru Evanghelii, în mijlocul bisericii, de către credincioși, ca un răspuns simfonic dat sfântului altar, ai cărui slujitori o ascultă acum de la mireni, după ce tot anul ei au rostit-o lor, dar și ca un rezumat al Vieții lui Iisus care, prin ultime evenimente, Își pecetluiește lucrarea.

După aceste patru zile ale plămădirii în Cuvântul Evangheliei, în Ziua de Vineri dimineață, Hristos fiind deja pe cruce, în mijlocul bisericii, avem Ceasurile Împărătești, o slujbă care, după Sfântul Chiril al Alexandriei, alcătuitorul ei, se vrea a fi un veșmânt din Cuvânt pentru Cel care gol a fost spânzurat pe cruce. Sunt patru ceasuri împărătești, ca patru gărzi ce stau de strajă în jurul Răstignitului și care vor să indice nu atât faptul răstignirii ci, mai ales, Cine este Cel răstignit: Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor care, din iubire Se lasă rănit cu rană de moarte, făcând iubirea mai tare decât moartea (Cântarea Cântărilor, 8, 6-7).

Dimineața Sâmbetei celei Mari are doar citirea simplă a ceasurilor în pridvor, pentru că este Marea Zi de Tăcere în care Hristos, așezat în mormânt, „noi le face pe toate” (Apocalipsa 21, 5). Este dimineața cu o anume așezare: în om, în natură, în timp și în spațiu. Sunt semne negrăite care sugerează Marea Lucrare de prefacere lăuntrică a rațiunilor lumii care nu cunoaște repaos și care indică Marea Transfigurare care ne așteaptă.

La rândul lor, Serile acestei Săptămâni a Pătimirilor sunt și ele marcate intens liturgic, cu privegheri prelungite. Primele trei seri se deschid cu ceasul al nouălea, urmat de Liturghia Darurilor și de Denie. În acest fel, fiecare Seară încheie, dar și anticipează Ziua ce vine, după modelul văzut la facerea lumii: „Și a fost Seară și a fost Dimineață! (Facerea 1, 5, 8, 13 etc). Aceasta, întrucât zilele pătimirilor rezidesc din temelii lumea și pun creația întreagă pe așezăminte neclintite ce au temei în Iubirea nezdruncinată a Omului Hristos față de Tatăl, iubire răstignită, iubire omorâtă – dar, pentru că este nevinovată și curată, devine iubire de Viață nouă făcătoare. Luni, Marți și Miercuri avem pilde după pilde, exemple după exemple care ne arată firea duplicitară a omului în fața lui Dumnezeu, firea oscilantă și grabnic schimbătoare, după cum bate vântul influențelor. Hristos spune Adevărul direct și cu Dragoste, fie în contradicțiile cu liderii religioși vicleni și trufași, fie ucenicilor, în taină, chiar dacă nu-L puteau încă înțelege. Demască toată orchestrația demonică cuibărită în inimile complotatorilor sau în fricile ucenicilor, cu scopul expres ca omul să renunțe la ele, întrucât nu-l caracterizează. Dimpotrivă, Hristos le arată răspicat că a venit să-i adune pe toți în Iubirea Sa, „precum își adună cloșca puii sub aripi, dar n-ați vrut” (Matei 23, 37), motiv pentru care deplânge Ierusalimul și soarta lui, precum și a celor care Îi refuză o asemenea Iubire (Matei 23, 1-39).

Seara de Joi este Seara gesturilor ultime, Seara în care participăm la Liturghia Cinei celei de Taină, cu Hristos care spune ultimele Sale cuvinte: Cuvinte Testament/ Legământ în care se vede Iubirea Sa nemărginită: pe toți iertând, pe toți iubind până la capăt (Ioan 13, 1-17). Denia care urmează este întrețesută de Cuvintele Evangheliei Pătimirilor citită de douăsprezece ori, cu cateheza liturgică a imnologiei și participarea noastră directă la răstignirea lui Hristos pe Golgota: o anamneză care străpunge orice inimă, bine știind fiecare, în taina cugetului său sincer, că nu suntem altceva decât aceeași răstignitori ai Aceluiași Iisus. Motiv pentru care, ar trebui să rămânem în priveghere toată noaptea, nu să-L lăsăm pe Hristos pe Cruce în mijlocul bisericii închise, Singur, cum Singur a rămas și atunci, la răstignire: „Atunci, toți ucenicii l-au părăsit și au fugit (Marcu 14, 50). Măcar o dată pe an s-ar merita să nu plecăm de lângă El, Cel răstignit. Și nu doar pentru că suntem și noi, cu ale noastre căderi, răstignitorii Lui, ci tocmai pentru că Sângele Crucii Lui este singura Șansă a iertării noastre de vina că încă-I refuzăm Iubirea.

Seara din Vinerea Mare se deschide cu vecernia coborârii lui Hristos de pe Cruce[1] (care se duce în sfântul altar, nu rămâne în fața epitafului) și așezării Lui în mormânt. Se împlinește acum Taina Zilei de Odihnă de la Facerea lumii amintită, în care Hristos se cunună pe veci cu umanitatea și, prin ea, cu toată creația. Este nunta mistică, este Iubirea nupțială ce se consumă între Mirele Hristos și Mireasa Lui: umanitatea întreagă pe care o duce de-a dreapta Tatălui vindecată, înnoită, restaurată. Este și motivul pentru care cântăm, la Înviere: „Ca un Mire din cămară/ iatac ieșind”. Nu îl prohodim în tristețe pe Hristos Cel adormit, ci în paradoxurile evidenței: „În mormânt Viață”; „Cel ce-mi dă suflare mie se vede mort”; „Sub pământ Te-ai ascuns, ca un soare acum” – sunt izbânzile iubirii lui Hristos a cărui moarte schimbă logica istoriei. Și, ceea ce părea că are ultimul cuvânt, devine fără putere, fără prindere, răscolită, răvășită și întoarsă pe dos. Moartea prin Hristos devine Făcătoare de Viață. De aceea, prohodirea lui Hristos nu e în ton funebru, ci în ton pascal. Nu cântăm moartea, ci lăudăm izbânda Vieții prin iubirea lui Hristos. Slujba din Seara Vinerii celei Mari, în fapt, slujba pentru Sâmbăta cea Mare pe care o anticipăm, este modelul tuturor sâmbetelor de peste an care, repet, este în ton pascal, nu funebru, ceea ce ar trebui să schimbe cu totul percepția noastră obișnuită despre rațiunile teologice ale Sâmbetei în Ortodoxie[2].

Nu în ultimul rând, Seara zilei din Sâmbăta Mare deschide, cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia, Prima Înviere a Celebrării Pascale. Este Învierea cu cei din Iad, motiv pentru care se și cheamă: Pogorârea la Iad, de unde și începe Învierea. Suntem chemați la apus de soare să celebrăm un ritual copleșitor, care ne provoacă toată ființa. Începem în notă de post, cu vecernie cernită și, pas cu pas, toate se preschimbă în lumină. În timp ce citim, la cele 15 paremii, toate textele biblice ce profețesc Învierea, pe rând, veșmintele altarului, ale sfintei mese, dvera, veșmintele preoțești, toate acoperămintele din biserică sunt schimbate în veșminte de lumină astfel încât, la momentul citirii Evangheliei Învierii, toate să fie pline de lumină: și mormântul – sfântul altar –, și îngerul Învierii –  slujitorul –, și toată Biserica, în fața noastră fiind așezată, pe iconostas, icoana Învierii, astfel încât tot ceea ce vedem și auzim ne dă semnal că Hristos a înviat din inima morții și a iadului! Nu cred că este vreo altă Liturghie mai copleșitoare decât aceasta; dacă se face la timpul ei, la locul ei, cu toate prescripțiile și înțelesurile ei.

În mod normal, după terminarea acestei prime învieri, nu se pleacă acasă, timpul rămas până la miezul nopții fiind petrecut în biserică, cu citire prelungită din cartea Faptele Apostolilor, din catehezele baptismale sau cuvântările celebre la Înviere, cu Canonul Sâmbetei celei Mari, până la mijlocul nopții, când prăznuim a Doua Înviere, cea din puterea nopții, cu ritualul Luminii care alungă întunericul. Nu un ritual sentimentalist de luminițe fluturânde, ci un ritual plin de Cuvânt din Canonul Învierii și Liturghia de noapte până în zorii zilei, înfruptându-ne din Mielul Pascal tăinuit în Potirul Bisericii și făcându-ne contemporani ai mironosițelor femei care, dis de dimineață, au venit la mormânt și au găsit mormântul gol (Marcu 16, 1-8). Noi, creștinii suntem martorii și fiii acestui mormânt gol, mărturisind că Hristos ieșit din el vrea să intre necontenit în mormintele morților noastre și să le umple de Viață. 

După o scurtă odihnă a neputințelor trupești, ne întoarcem cu grabă la biserică, la mormântul plin de lumină, pentru celebrarea celei de a Treia Învieri, în puterea zilei, semn că Hristos nu este doar Stăpânul întunericului, ci și al Zilei și a toată Puterea Luminii. Este o Vecernie în plină Zi, despre care se crede că ar fi fost unită tot cu o Liturghie (fie și pentru simplu motiv că în Cultul Ortodox nu avem Vecernie cu Evanghelie fără Liturghie), ceea ce ar fi fost Singura excepție a Ortodoxiei, ca în douăzeci și patru de ore să se facă trei Liturghii. O excepție, de altfel, plină de înțelesuri Teologice. Pentru că nimeni nu știe ceasul la care a Înviat Hristos și întrucât cu Hristos cel Înviat ne întâlnim doar în Euharistia Liturghiei, această excepție ar fi plauzibilă și ar marca Unica Zi în care toate ceasurile ei ar fi pline de Euharistie continuă, ca o certitudine neîndoielnică a întâlnirii cu Hristos cel înviat. Și ce Înviere ar fi![3]

Sunt doar câteva gânduri expuse într-o mini sinteză a Reperelor Teologice în care se scaldă Săptămâna Pătimirilor[4]. O săptămână grea, copleșitoare, dar de-a dreptul prefăcătoare și înnoitoare. Este provocatoare de la un capăt la altul, dacă îndrăznim să punem în paranteză cele ale noastre, ca să primim cele ale Lui. Prima condiție este să venim la ele, să le facem așa cum sunt prescrise și să le înțelegem în cheia în care ne-au fost dăruite. 

Săptămâna Pătimirilor este proba autentică a vieții de creștin. Hristos ne arată că vrea să fie cu noi, indiferent de riscuri. Noi, oare, vrem să fim cu El?  

„O! Hristoase, Care-i iubești pe cei ce Te răstignesc și răstignești pe cei ce Te iubesc”![5]

***