Omul, spunea Părintele Justin, „chiar și în păcatele lui, nu este lipsit de harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipsește harul, lipsește și omul, și divinitatea. Omul este o ființă care nu poate trăi izolată și fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiul lui Dumnezeu sau fiu al Tatălui Ceresc. El, prin existența aceasta, poate să ducă o viață pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se miște toată viața. Evident că harul crește sau descrește în viața omului, în măsura în care el lucrează virtutea sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găsește în harul lui Dumnezeu, la înălțimea aceasta dorită de Creator. Dacă, însă, omul acceptă să se lase pervertit și înjosit prin păcat, atunci harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voința rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanță cu voința Lui. Dar, în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanță cu voința lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de har”.

Niciodată, însă, și indiferent de gravitatea păcatelor, omul nu trebuie să își piardă încrederea în mila lui Dumnezeu și în ajutorul duhovnicului său, căci „păcatul e păcat în orice vreme, oriunde în lume. Unde e omul, e și păcatul. Dar și iertarea...! Dumnezeu nu lasă omul de izbeliște”.

Important pentru sufletul aflat în robia păcatelor și în lanțurile patimilor este să nu își piardă niciodată încrederea în pocăință și întoarcere, să se afle pe corabia pocăinței, care este Sfânta Biserică. Omul, ne încuraja duhovnicul inimilor noastre, pentru a ajunge la limanul cel dumnezeiesc, Raiul gătit nouă de Dumnezeu, trebuie să găsească încă de aici, din această viață – raiul cel duhovnicesc. În marea acestei vieți, călătorind pe corabia pocăinței, omul trebuie să lupte cu valurile cele aprige ale patimilor, ca să ajungă la limanul cel lin al nepătimirii”.

 Pe acest pământ și în această viață trecătoare, omul are vocația desăvârșirii, a devenirii prin nevoință personală și cu ajutorul harului dumnezeiesc, „dumnezeu prin har și lucrare”. Iar aceasta presupune, mai întâi, o luptă încordată împotriva păcatelor și a patimilor care desfigurează chipul dumnezeiesc din adâncul sufletului uman. Pe parcursul vieții sale, în mod deosebit în anii de închisoare, Cuviosul Părinte Mărturisitor Justin Pârvu a văzut adâncul întunecos până la care poate cădea omul, devenit vrăjmaș al lui Dumnezeu, fiară și dușman pentru semenii săi. Lupta împotriva păcatelor și a patimilor se realizează prin dobândirea și practicarea virtuților creștine. Și din această perspectivă, „duhovnicul inimilor” a întâlnit caractere morale integre, care i-au devenit model, el însuși fiind un reper de credință ortodoxă și demnitate națională. În viața sa, arăta iscusitul Părinte, „omul este dator să-L găsească pe Dumnezeu, de care s-a ascuns mai înainte în Rai, împlinind poruncile pe care le-a lăsat Hristos în Evanghelie. Să-și ispășească păcatele prin Botez și Spovedanie, să se împace cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie, pe care le primește în casa lui Dumnezeu, Biserica. Iar casa lui Dumnezeu e și casa noastră, unde ne odihnim de pribegia în care ne aflăm pe pământ. Cine se întoarce acasă, ca și fiul risipitor, acela conștientizează misiunea sa dumnezeiască pe acest pământ”.

Adevărata spovedanie, transformatoare și mântuitoare, nu presupune citirea sau menționarea unor păcate sau imperfecțiuni personale, ci zguduire stihială, schimbare ființială, smulgere din ghearele păcatelor și viețuire în infinitul univers al virtuților creștine, între care pocăința, ca întoarcere ontologică, este esențială. La aceasta trebuie adăugată lacrima căci, mărturisea Părintele Justin, „pentru creștini, lacrima are semnificația purificării sufletești și întâlnirea omului cu Duhul Sfânt. Dar pot să mai fie și lacrimi și din durerile pocăinței tale, expresia a păcatului, Taina Pocăinței, Mărturisirea. Pot să mai fine lacrimi, în sfârșit, în viața noastră firească, când ne e dor de mama, ne e dor de tata, de copii, de soție și așa mai departe. Dar din toate lacrimile, cea mai importantă este lacrima despătimirii și a întâlnirii omului cu Dumnezeu”.

Părintele duhovnicesc – medic sufletesc, vindecător și mântuitor

„Profesiunea de român nu-i ușoară”, spunea duhovnicescul Părinte Mărturisitor. Căci, „unde-i românul, acolo e și sărăcia”, dar sărăcia materială îi poate deveni acestuia prilej de îmbogățire spirituală în credință și în virtuți.

Având conștiința responsabilității față de semenii și neamul său, Părintele Justin și-a pecetluit prin ani grei de detenție și suferință convingerile sale înalte cu privire la vocația creștină a românilor. Pentru Preacuvioșia Sa și în ciuda pervertirii cauzate de propaganda comunistă de mai bine de o jumătate de veac, fibra sufletească și duhovnicească a neamului românesc nu a putut fi alterată definitiv, existând speranță de vindecare și întoarcere la valorile care i-au dat trăinicie în istorie: Dumnezeu, credința, Biserica, glia, familia.

Mai ales în vremuri de tulburare și de frământare, preotul trebuie să fie permanent alături de păstoriții săi, întărindu-i și încurajându-i, prin modelul propriu, în lupta împotriva răului și a formelor tot mai variate și mai perfide pe care acesta le îmbracă. „Preotul, învăța Părintele Justin, trebuie să se implice în viața poporului, în viața neamului, pentru că totdeauna el a fost alături de toate necazurile și în toate prigoanele care au însoțit istoria noastră. Dacă nu stă lipit de popor, pentru cine slujește? Dacă nu stă să înțeleagă pe fiecare dintre creștinii pe care îi are în seamă, care e misiunea lui de preot? Preotul este misionarul numărul unu, de care depinde nu numai viața pe pământ, ci și viața veșnică – expresie a împăcării omului cu sine. Că omul, când se împacă cu sine înseamnă că este pregătit să primească harul, hrana sufletească pentru un drum pe calea veșniciei”.

Precum într-o durere sau suferință trupească de folos este medicul, în căderile și neputințele duhovnicești, Părintele duhovnicesc ne este medicul vindecător care tămăduiește cu puterea și harul primite de la Dumnezeu. „Păcatele sunt bolile sufletului, spunea Cuviosul Părinte Justin. Când ai o boală, mergi la doctor și, dacă dă Domnul, dacă priceperea doctorului e mare, dacă medicamentul e eficient și puterea ta fizică și morală e mare, te vindeci. Dar când ți-e frică de boală, ca o posibilitate iminentă, mergi la Biserică: aici vei primi încurajarea că boala e o încercare, că duhul din fiecare poate domina orice boală, că omul s-a născut sănătos, bolile sunt consecința vieții incoerente, nesănătoase și că doar redescoperirea vieții curate, de când erai copil, poate să determine o amânare a bolii, a durerii, a morții”.

Iscusitul duhovnic spunea, adeseori, că de mare folos în relația sa iubitoare față de credincioși i-au fost suferința, nevoile și durerile prin care a trecut în închisoare și în viață, care i-au dat o înțelegere profundă a piscurilor, dar și a abisurilor ființei umane, a virtuților, dar și a vulnerabilităților omului. Și, oricât de căzut ar fi acesta de înrobit păcatelor, „omul trebuie iubit. Dar, ca să-l iubești, trebuie să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândești că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-l iubești pe Dumnezeu”.

Om al iubirii curate și înalte, Părintele Justin avea o înaltă concepție privind responsabilitatea preotului și a duhovnicului față de sufletele încredințate spre păstorire și mântuire. Mai ales în vremuri de întuneric ideologic și moral, de cădere a lumii în griji și ambiții materiale și materialiste, de relativizare a moralei și de răcire a credinței, duhovnicul este „omul lui Dumnezeu”, „glasul lui Dumnezeu” din adâncul sufletului omului, vocea Părintelui Ceresc, îndemnând la pocăință și mântuire.