Găsim lumina acolo unde pare că nu întrezărim ceva foarte clar, când încercăm să prindem mai întâi liniștea în undița rugăciunilor noastre.

Nu de puține ori, mi-a fost dat să ascult mărturiile pelerinilor care au urcat la Pocrov și care, alături de sentimentul de pace dat de priveliștea  codrilor, simt și acea liniștire pe care Sfântul Pahomie căutat-o de-a lungul vieții sale. 

Zilele acestea, un pelerin care a parcurs pe jos distanța de la Mănăstirea Neamț la Schitul Pocrov, a pășit în biserică să se închine și să se reculeagă pentru un răstimp. Deși era în plină zi, sfântul locaș oferea o lumină obscură care abia îți permitea să vezi calea către icoane; chiar mai mult, te invita la nemișcare, la așezare. Și răspunzând  acestei invitații, s-a așezat într-o strană. Așa cum mi-a mărturisit mai apoi, este un inginer convins de raționament, departe de a fi un căutător de trăiri mistice. 

În încercarea de a oferi liniște și/sau liniștire gândurilor sale, a fost surprins de o lumină puternică și clară, care a luminat pentru o vreme întreg naosul bisericii. A trăit acest moment cu atâta claritate încât atunci când îmi povestea, încă purta pe chip acea lumină.

Dar această mărturie avea să se împletească cu o alta, a credinței. Pelerinul acesta era fiul unui preot „răstignit” în închisorile comuniste doar pentru că frecventa „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim.

Marturia acestui mi-a confirmat că atunci când punem în sufletul nostru lumină, răstignirile vieții sunt pline de nădejde. În orice secundă, în orice ceas al vieții noastre!