Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică. Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. (Ioan 12, 17-50)  [Citește integral pericopa evanghelică]

Dacă la deniile din Sfânta și Marea Luni, respectiv Marți, săvârșite duminică și luni seara, s-a rânduit citirea unor pericope evanghelice de la Matei referitoare la întâlnirea Domnului Iisus în preajma templului cu mai marii preoților, fariseii, saducheii și adepții altor grupări iudaice, la denia din Sfânta Miercuri, săvârșită marți seara, Biserica a rânduit citirea unui fragment din capitolul doisprezece de la Ioan. Este de fapt continuarea Evangheliei de la Sfânta Liturghie a Praznicului Floriilor. Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim a avut loc în urma învierii lui Lazăr, ceea ce i-a impresionat pe mulți iudei din Betania, sat situat în vecinătatea Ierusalimului. Vestea a ajuns cu rapiditate și în măreața cetate. Acest lucru este pomenit și în primele două versete ale pericopei de față.

Evanghelistul Ioan nu amintește de discuțiile Domnului cu învățații din templu, așa cum a făcut-o Sfântul Matei. În schimb notează comentariul fariseilor care nu s-au bucurat de minunea învierii săvârșită de Iisus cu fratele Martei și al Mariei, ci dimpotrivă erau nemulțumiți că astfel își pierd adepții. E o constatare dureroasă că cei ce se socoteau învățătorii poporului nu căutau Adevărul, ci racolarea de adepți. Un asemenea pericol îi paște până în zilele noastre pe slujitorii altarelor care pot fi tentați ca, în loc să învețe poporul cum să se elibereze de păcat în numele lui Hristos, cu ajutorul Tainelor Bisericii, să se promoveze pe sine ca doctori iscusiți.

Contrar acestei dușmănii gratuite a fariseilor, un grup de greci sau evrei vorbitori de greacă sosiți în pelerinaj la Ierusalim căutau să-L vadă pe Iisus. Întâlnindu-L cu ajutorul lui Filip și Andrei, au auzit de la El un cuvânt profetic despre „preaslăvirea Fiului Omului” care nu se va săvârși decât prin iminenta Sa moarte spre Înviere. În acest context, parabola boabei de grâu care cade în pământ și moare pentru a aduce rod bogat se referă atât la Sfintele Pătimiri ale Domnului, cât și la soarta oamenilor în general, aceea de a ajunge la rodirea vieții veșnice doar după trecerea prin actul biologic al morții. 

Această descriere a morții printr-o paralelă cu semănarea bobului de grâu este poate cel mai mângâietor cuvânt referitor la moarte din câte s-ar putea spune. Și cu altă ocazie Domnul spunea că doar prin asumarea crucii personale se obține mântuirea și că cel de caută să-și salveze sufletul, și-l va pierde (Marcu 8, 35). Greutățile, necazurile și moartea sunt astfel revalorificate ca mijloace prin care omul obține un folos mai mare. Aceasta pentru că în viața veșnică valorile se inversează: scăparea de aici înseamnă osândirea de dincolo, în schimb chinurile de aici devin bucurie dincolo, iar pierderea se transformă în câștig. La o clepsidră, când nisipul se scurge în recipientul de jos și nu mai rămâne nimic, obiectul se sucește și astfel poate măsura o perioadă de timp identică celei dinainte. În schimb, veșnicia e mai mult decât răsucirea clepsidrei vieții omului. Viața veșnică rodește infinit în comparație cu timpul limitat, pământesc. 

Iisus își continuă discursul despre urmarea și slujirea Lui de către actualii și virtualii Săi ucenici. În contrast cu fariseii care se temeau că-și pierd adepții, Domnul are în vedere nu atât preaslăvirea Sa, ci mai ales pe cea a urmașilor Săi de către Tatăl Cel ceresc. Ea vine numai după moartea trupească. Prin faptul că Însuși Hristos Se teme de ceasul marii încercări și dorește să fie izbăvit de el, ni se descoperă că Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat prin venirea în lume întreaga fire omenească, inclusiv neputințele și fricile acesteia, mai ales frica de moarte. Acest dușman suprem al omului nu se învinge decât prin ascultarea de Dumnezeu Care nu-Și impune triumfător superioritatea față de creatura Sa. Dumnezeul în Care credem noi, creștinii, caută preaslăvirea noastră. Ascultându-L, ne ascultă și El la rândul Său pentru că ne-a făcut să Îi fim parteneri de dialog în veșnicie. Astfel, cererea lui Iisus: „Părinte, preaslăvește-Ți numele” a primit o confirmare cerească. Dumnezeu Își preaslăvește numele până la sfârșitul istoriei prin cei Care Îl urmează și Îi împlinesc voia.

Această revelație a unui Dumnezeu Care Se preaslăvește prin moarte, ca apoi să fie înălțat, nu a fost pe înțelesul iudeilor. Și astăzi învățătura creștină despre Hristos Care S-a răstignit, a murit și a înviat, rămâne de neînțeles pentru membrii comunităților religioase necreștine care nu pot accepta că Dumnezeu poate să-Și lase Fiul umilit și ucis, ca apoi să învieze. Din păcate, în zilele noastre, chiar și unii care încă se numesc creștini tind să tăgăduiască atât Învierea, cât și calea prin care se poate ajunge la ea, reducând învățătura lui Hristos la cel mult un „buchet” de principii morale. Dar la vremea când Domnul rostea printre israeliți cuvintele „Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul…”, Evanghelistul Ioan notează că unii s-au împietrit la inimă în ciuda multitudinii de minuni la care fuseseră martori, așa cum profețise odinioară Isaia. Alții, chiar dintre căpetenii, au crezut în Iisus, „dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniți din sinagogă”. Și la aceasta adaugă cu amărăciune: „Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”. 

De teamă să nu-și piardă pozițiile sociale, confortul de zi cu zi și alte privilegii, nu doar odinioară, ci poate chiar mai mult în zilele noastre, mulți se rușinează să-și mai mărturisească și să-și practice credința. Prea des învățăturile lui Iisus sunt considerate demodate, sunt răstălmăcite sau luate în batjocură. Preferința pentru așa-zisele valori noi, în detrimentul cinstirii lui Dumnezeu, este indirect o renegare a lui Hristos. La fel și cu săvârșirea altor păcate prin care se încalcă legea divină, care e veșnică și nu se schimbă după moda timpului. Pentru toate aceste lipsuri vom fi judecați la Judecata de Apoi, nu neapărat de un Hristos răzbunător fiindcă nu I s-au ascultat poruncile. Iisus nu Se supără pe cei care Îl nesocotesc, ci lămurește: „căci n-am venit ca să judec lumea, ci să mântuiesc lumea”. Vom fi judecați de cuvintele lui Hristos, care vin de la Dumnezeu, ale Cărui porunci coincid cu însăși viața veșnică. A nu trăi după rânduielile lăsate de Dumnezeu înseamnă a refuza această viață veșnică și a îmbrățișa moartea.