La braț cu Iuda sau la picioarele Mântuitorului – pelerini pe drumul spre Înviere

Iuda sunt eu, omul care citește despre femeia cea păcătoasă și care uită. Care n-are curaj. Care stă la masă cu Mântuitorul, care se-ndulcește cu Sfintele Taine și care trădează, apoi. Iar și iar. Lacrimile-s de moment și sărutarea mi-e plină de venin. Cât, Doamne, o să mă mai înduri?...

O cunosc pe femeia cea păcătoasă, care a venit să spele cu mir și cu lacrimi picioarele Mântuitorului. O pomenesc de fiecare dată, la rugăciunile care se fac înainte de a primi Sfânta Împărtășanie. Și tânjesc la curajul ei. Un curaj nemaipomenit de a se trezi, de a-și conștientiza micimea, de a putea plânge sincer pentru păcatele sale și de a obține iertarea.

Îl cunosc și pe Iuda. Pe el nu doar din cărți, ci din propria-mi viață. Iuda sunt eu, omul care citește despre femeia cea păcătoasă și care uită. Care n-are curaj. Care stă la masă cu Mântuitorul, care se-ndulcește cu Sfintele Taine și care trădează, apoi. Iar și iar. Lacrimile-s de moment și sărutarea mi-e plină de venin. Cât, Doamne, o să mă mai înduri?...

O cunosc pe femeia cea păcătoasă, care a venit să spele cu mir și cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Despre ea se cântă la deniile din Sfânta și Marea Miercuri. Ea-mi dă nădejde că există vindecare. Dar eu încă aleg să mă amestec cu noroiul. Ea-mi spune că există dragoste adevărată. Dar eu încă rămân orbită de dragostea care mă duce la nebunie și la pierzare. Ea-mi spune că orice patimă poate fi abandonată și iertată. Dar eu încă mă împiedic, deranjată, de patimile și de desfrânarea altora, suferind și judecând. Uitând de mine și de relele mele care mă copleșesc. Uitând de viața mea care strigă din adâncul prăpastiei.

Îl cunosc și pe Iuda cel nebun. Mi-e prieten. Tovarăș de drum în multe dintre călătoriile mele. Mi-e drag de Iuda și mă uit cu suspin la mirul ce pare să se risipească inutil – pentru că nu văd jertfa din el. Sunt prea ocupată să judec felul în care o păcătoasă îndrăznește să se apropie de Cel lângă care eu mereu stau, fără a fi învățat încă recunoștința și pocăința.  

O cunosc pe femeie, îl cunosc și pe Iuda. Pe ea mai mult o invidiez – și prea puțin o urmez. Pe el îl acuz, în aparență – dar continui să merg la brațul lui. Până când, Doamne?...

Înțelepciunea desfrânatei mă dezarmează. Lacrimile ei mă ard. Pocăința ei mă cutremură. Cum pot să văd toate acestea și să continui să mă îndepărtez de Stăpânul? Oare nu înțeleg că fără El direct către spânzurătoare mă îndrept?

Mi-e milă de Iuda. Și mi-e milă de mine. Mi-e drag de femeia cea păcătoasă și mi-e groază de păcatele mele. Și, totuși, mă trezesc din lenevire doar pentru a adormi la loc. Mă curăț de rele, doar pentru a cădea din nou. Nu mă lăsa să Te vând, Hristoase! Nu mă lăsa să mă îndepărtez de Tine! Nu mă lăsa fără de Tine în lupta asta! N-am mir și, de multe ori, nici lacrimi n-am. Dă-mi lacrimi de pocăință și ieși întru întâmpinarea mea! Lasă-mă să-Ți sărut picioarele și nu te scârbi de mine, Mântuitorule! Pune-mă, Doamne, la un loc cu vameșii și cu desfrânatele care s-au mântuit – deși, de mii de ori mai mult decât aceștia am greșit! A ta sunt, Doamne! Ajută-mă să înțeleg asta și să mă bucur de Tine! Doamne, iartă-mă!...

Vezi și: 

Citește și: 

De la același autor

Ultimele din categorie