Apropierea de sărbătoarea Bunei Vestiri constituie un bun prilej pentru creștini, pentru a reflecta la cel mai mare dar divin: viața. Meditația este cu atât mai necesară, cu cât Parlamentul European solicită statelor membre să recunoască dreptul inalienabil al femeilor și al fetelor la avort legal, dar și introducerea între orientările UE a avortului selectiv, funcție de sexul copilului.

În replică, Patriarhia Română „binecuvântează și susține” inițiativa unor ONG-uri creștine de a organiza acțiuni publice, cu rolul de a sensibiliza opinia publică în privința dreptului la viață. Astfel, în 60 de localități din țară se va organiza mâine „Marșul pentru viață 2015 – Fiecare viață este un dar”. În plus, în Iași, Universitatea de Medicină și Farmacie găzduiește în această seară o dezbatere publică cu tema din titlu, „Embrionul: persoană umană sau produs de concepție?”.

În opinia mea, toată această dezbatere publică este generată de tendința legislativului european ca, în numele dreptului la avort, să declare juridic faptul că omul are o perioadă a vieții lui (variabilă în termeni juridici), în care el nu este el însuși, ci este doar o aglomerație de celule, numită generic „produs de concepție”. În acest fel, avortul ar reuși să depășească o importantă barieră morală, care îl face să fie văzut drept o crimă comisă împotriva unei persoane.

Toată dilema acestor discuții stă în întrebarea: există un timp în care omul poate să nu fie socotit om, astfel încât să fie avortat? Bioetic vorbind, știm că noi înșine am fost, cândva, embrioni. Însă, dacă distrugi embrionul, dispare omul. Și, nu știu dacă ne-ar fi pe plac ideea că cineva ne-ar fi pus gând rău. Dimpotrivă, ne bucură faptul că noi suntem rodul dragostei părinților noștri, care ne-au adus în această lume. De aceea, bioetica creștină susține că omul este om din momentul concepției.

Juridic, însă, treburile sunt cam complicate, căci însăși legea are o dilemă. Pe de o parte, ea trebuie să răspundă unor doleanțe ale societății, pe de altă parte însă, ea trebuie să fie un îndrumar al societății. Greu se împacă dorința cu educația!

În esență, avem de-a face cu o antinomie derivată din drepturile omului. Pe de o parte, articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”. Pe de altă parte, așa cum susține Parlamentul European, se presupune că ar exista un drept la avort, derivat din dreptul femeii (persoanei) de a dispune de propriul ei corp, conform articolelor  2 și 8 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Articolul 2 spune că „Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege. (…) Lipsirea de viaţă nu poate fi considerată ca venind în contracţie cu acest articol al Convenţiei dacă rezultă din folosirea forţei, atunci când aceasta este mai mult decât necesară: a) în apărarea unei persoane împotriva violenţei nelegitime”.  Prin urmare, se presupune că, de pildă, femeia are dreptul să avorteze, dacă rămâne însărcinată în urma unui viol.

Ca lucrurile să fie și mai complicate, Recomandarea europeană nr. 874 din 3-4 octombrie 1979 recunoaște dreptul la viaţă al fătului încă din momentul concepţiei, iar Convenţia interamericană a Drepturilor Omului indică expres că dreptul la viaţă este recunoscut din momentul concepţiei. În schimb, CEDO nu are o viziune clară în acest domeniu, jurisprudența CEDO susținând că embrionul este „persoană potențială” (decizie din 07 martie 2006) și că nu există un drept la avort derivat din Drepturile Omului (decizie 16 decembrie 2010). Un an mai târziu însă, CEDO a hotărât că „decizia unei femei însărcinate de a continua sau nu sarcina intră în sfera vieţii private şi a autonomiei de voinţă”, ceea ce ar duce la susținerea dreptului la avort (decizie din 26-28 mai 2011). Cum am văzut și în cazul orei de religie, jurisprudența se poate modifica de-a lungul timpului, fapt care și motivează acțiunile celor ce susțin dreptul la avort.

Țările europene văd diferit problematica legislativă. Malta interzice total avortul, altele îl permit în anumite condiții stricte (Polonia, Irlanda), altele în condiții mai relaxate (Cipru, Insulele Feroe, Finlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Polonia, Portugalia, Spania), iar altele îl permit „la cerere”, până la anumite termene (Austria, Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Olanda, România,  Slovacia, Slovenia, Suedia). Prin urmare, este de înțeles dorința majorității euro-parlamentarilor de a stabili un așa-zis drept la avort.

Însă, dincolo de dezbaterile juridice, manifestările pro-viață vor să sensibilizeze conștiința creștină publică asupra pericolului hedonismului și individualismului. Adeseori, discuțiile despre avort apar în jurul conceptului de „sarcină nedorită”, care poate fi foarte ușor folosit ca paravan al egoismului. Desigur, nu mă refer la acele situații în care femeia rămâne însărcinată în urma unui viol sau când sarcina poate pune viața mamei în pericol – situații în care cred că e vorba de o reflecție bioetică rezultată mai mult dintr-o alegere personală, decât din jurisprudența legii. Mă refer însă la situațiile în care dragostea se transformă în plăcere sexuală. Dacă viața unui prunc a fost rânduită de Dumnezeu să apară ca rod al dragostei dintre soți, astăzi ne confruntăm cu problema transformării dragostei în sex. De aici apar alte discuții și tulburări, majoritatea cauzate de existența poftei carnale.

De pildă, tema educației sexuale. Se spune că sarcina nedorită ar putea fi evitată, dacă omul ar fi educat sexual. Pare că se pleacă de la premisa că omul poate face sex oricând vrea el și, ca să nu apară „sarcina accidentală”, atunci el trebuie educat. Dilema mea este, însă, dacă nu cumva (așa punând problema) transformăm educația sexuală în educație pentru sex.

Eu îmi închipui că o educație sexuală temeinică trebuie să includă neapărat și o discuție despre echilibrul vieții sexuale, respectiv despre înfrânare – într-o lume a dezinhibării, care tinde spre absolutism. Nu se poate impune nimănui să trăiască precum asceții, dar nici nu pot fi de acord cu impunerea „emancipării sexuale” care, în ultimă instanță, duce la o anumită formă de iraționalitate socială, generată de egoism și hedonism (vezi recentul caz din Danemarca, unde s-a opinat că pornografia ar putea constitui material didactic). Nu putem folosi educația sexuală ca paravan pentru industria sexuală. Vorba Sfântului  Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”.

De altfel, e bine că uneori se vorbește despre dreptul omului de a fi stăpân pe propriul corp. Asta nu include însă și dreptul de a te stăpâni, de a te menține într-un echilibru, fie el și sexual?