Pe tema dreptului la viaţă, respectiv a „dreptului” de a ucide (eufemistic numit avort) s-a scris, cred, cam tot ce se putea scrie. Aproape că au fost epuizate toate argumentele pe care fiecare tabără le putea aduce, explorând toate perspectivele posibile. Argumentele susţinătorilor „dreptului” la avort se reduc, în ultimă instanţă la două axiome: 1) embrionul nu este încă o persoană, ci doar un soi de aglomerare de celule vii; 2) orice femeie are dreptul de a decide asupra trupului său, implicit asupra a ceea ce s-a zămislit într-însa.

Această a doua afirmaţie este contrazisă de cei ce susţin caracterul sacru al vieţii umane prin constatarea, de bun simţ, că „trupul copilului nu este trupul femeii”. Chiar dacă o femeie ar avea dreptul de a decide asupra trupului său, ea nu poate, aşadar, decide asupra a ceva ce are viaţă proprie, chiar dacă una în strictă dependenţă, pe toată perioada sarcinii, de trupul care o găzduieşte. De altfel, şi după ce se naşte, timp de mai mulţi ani, copilul este dependent de cei ce sunt datori să-l crească. De ce n-ar avea dreptul, urmând această logică, orice mamă de a decide ce face cu timpul său, cu banii săi, cu mâncarea sa, cu locuinţa proprie etc.? Ar putea, în acest caz, să-şi scoată afară din casă copilul de câţiva anişori şi să-l lase acolo suficient de mult timp cât să moară? De ce să nu aibă acest drept tot aşa cum are dreptul să scoată afară – nu din casă, ci din trup – pe cel care s-a zămislit într-însa?

Este limpede, pentru orice om cu o logică sănătoasă, că nu se poate întemeia dreptul la avort pe un astfel de considerent. Nu e ca şi cum ţi-ai scoate un dinte sau ai extirpa, chirurgical, apendicele. Faptul că gâgâlicea de om numită embrion nu este parte componentă din trupul femeii este confirmat de evoluţia pe care o urmează dacă este ocrotit, găzduit şi hrănit cum se cuvine. Nici dintele, nici apendicele, nici o altă parte din corpul nostru, oricare ar fi aceea, nu are o astfel de evoluţie (să devină persoană), nici dacă am trăi o mie de ani.

Evident, discuţia pe acest subiect este una extrem de complexă. În primul rând, este nevoie a se stabili ce condiţii trebuie să îndeplinească ceva pentru a deveni cineva – adică acest „produs de concepţie” (cum e „taxat”embrionul) să devină persoană umană sau, mai pe scurt, om. De obicei se iau în calcul criterii precum independenţa, capacitatea de a raţiona şi de a comunica, posesia unui trup format integral şi, constatându-se că embrionul nu îndeplineşte aceste condiţii, se trage concluzia că nu ar fi persoană umană. Cel puţin, nu încă. Dar aceste criterii nu sunt îndeplinite nici de unele persoane cu un handicap sever, care le afectează şi trupul, şi mintea. Ce să deducem de aici: că acestea nu ar mai fi, de fapt, persoane umane şi că pot fi eutanasiate? Evident, nu. Dimpotrivă, aceste persoane beneficiază (sau ar trebui să beneficieze) de un regim special, de o grijă aparte din partea societăţii, fiind investite cu o demnitate de care ar trebui să se bucure orice om.

Pe de altă parte, dacă am urma logica celor care consideră că embrionul, fătul sau, după unele voci, chiar copilul abia născut, încă nu ar fi persoane umane, se deschide o problemă – zic eu – insurmontabilă, ce ridică două întrebări: 1) când este momentul exact în care copilul poate fi numit persoană?; 2) cum se produce acest lucru? Şi cei mai înverşunaţi susţinători ai dreptului la avort ar trebui să accepte faptul că am avea un salt uriaş într-o astfel de viziune, de la regnul animal (copilul e un soi de „animăluţ”, în accepţiunea lor, nu?) la specia umană. În plus, dacă persoană umană devii la un anumit moment, în anumite condiţii, nu înseamnă asta că se şi pierde calitatea de persoană când respectivele condiţii nu mai sunt îndeplinite? Putem afirma că un om care a intrat în comă nu mai trebuie considerat o persoană, pe toată durata conectării la aparatele medicale? Persoana umană se exprimă prin trupul şi prin sufletul său. Faptul că sunt momente în care nu o (mai) poate face nu înseamnă că şi-a pierdut caracterul de persoană, pe care îl redobândeşte, eventual, ulterior... Iată cum, în loc de a limpezi lucrurile, viziunea susţinătorilor dreptului la avort ridică infinit mai multe probleme decât ar putea fi atribuite celor ce susţin dreptul la viaţă al omului încă din momentul concepţiei sale (indiferent de stadiul de dezvoltare în care se află trupul său).

De-a lungul vieţii, am luat act de multe argumente ale celor care au ales să susţină (sau în cazul unor femei chiar să recurgă la) un avort. Ceea ce m-a intrigat cel mai mult la unele persoane a fost că nu sesizau nicio incompatibilitate între a susţine avortul şi a crede în Dumnezeul creştin. Nu e vorba numai de faptul că nu considerau drept crimă gestul lor (or, crima/ avortul este un păcat strigător la cer). Dar, nu conştientizau că Fiul lui Dumnezeu Însuşi, cea de a doua persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat şi a crescut vreme de nouă luni, ca om, în pântecele Maicii Domnului. Numai şi din acest fapt, un creştin poate lesne deduce că ceea ce este în pântecele unei femei nu poate fi nici „aglomerare de celule”, nici doar un soi de organism viu. Dacă are, cu adevărat, credinţa că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, atunci crede şi că El a fost persoană nu doar înainte de întrupare, ci şi după momentul Bunei Vestiri când, după ce Fecioara Maria a spus Arhanghelului Gavriil acel cuvânt mântuitor pentru omenire: „Fie mie după cuvântul tău” în pântecele ei S-a zămislit, cu „puterea Celui Preaînalt” (Cf. Luca 1, 35 şi 38), un Prunc dumnezeiesc, iar nu o aglomerare încă indefinită de celule. Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat, în acel moment, firea omenească, adică trup şi suflet omenesc. Viziunea creştină este, de aceea, în flagrantă incompatibilitate cu cea a adepţilor dreptului de a avorta. Cu toate acestea, unii nu doar că nu sesizează această contradicţie, ci chiar caută temeiuri scripturistice pentru a-şi justifica păcatul – fie că vorbim de avort, de homosexualitate, de desfrânare sau de altele.

Încât, primul pas ar fi chiar acesta: fie să ne asumăm, întru toate, credinţa creştină, fie să acceptăm că suntem în afara voii lui Dumnezeu când recurgem la gesturi criminale precum avortul. Nici după două mii de ani nu am înţeles că nu putem fi şi cu Dumnezeu, şi cu mamona (Cf. Matei 6, 24; Luca 16, 13). Nu numai că ne păcălim cumplit crezând altminteri, dar facem un rău imens şi altora, în speţă sufletelor nevinovate care au fost ucise taman în trupul celor ce ar fi trebuit să le ofere dragoste şi ocrotire. Am auzit undeva că, statistic vorbind, pântecele mamelor a devenit cel mai periculos loc de pe pământ. Dar, mai putem numi cu acest dulce cuvânt, mamă, pe cea care a ales să avorteze? Eu cred că da. O astfel de femeie, chiar şi dacă ar avorta toţi copiii concepuţi în pântecele ei de-a lungul timpului, tot mamă rămâne. Căci „un avort nu te face neînsărcinată, ci mama unui copil mort”. Sau tatăl unui copil mort, căci sunt şi mulţi bărbaţi care instigă la avort. Aceste cuvinte sintetizează în mod tragic o molimă care pare a cuprinde, tot mai mult, omenirea – uciderea de prunci. De fiecare dintre noi depinde să o eradicăm.