Zis-a Domnul: Păziți-vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi şi să li se plece lumea în pieţe și să stea în băncile dintâi în sinagogi şi să stea în capul mesei la ospeţe. Ei, care secătuiesc casele văduvelor şi de ochii lumii se roagă îndelung, îşi vor lua mai multă osândă. Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult. Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa. (Marcu 12, 38-44) (Joi în săptămâna a 33-a după Rusalii)

Finalul capitolului al 12-lea al Evangheliei după Marcu reprezintă un „respiro” după disputele verbale pe care Domnul Iisus le-a avut pe rând cu mai-marii templului, fariseii, irodianii, saducheii și cărturarii. Primilor dintre aceștia, prin intermediul unei pilde, le-a arătat că le cunoaște gândul ucigaș și le-a atras atenția că Dumnezeu Își află alți slujitori, atunci când cei tocmiți nu își îndeplinesc misiunea. Următorilor le-a dovedit că este Învățător care nu se uită la fața omului, ci discerne întocmai ce se cuvine stăpânirii și ce rămâne de-a pururea rezervat lui Dumnezeu în viața omului. Saducheilor le-a criticat rătăcirea de a se lăsa în seama sofismelor și le-a arătat că întru Dumnezeu cei morți sunt vii, iar pe cărturarul cunoscător al celor mai importante legi l-a lăudat, spunându-i că nu e departe de Împărăția lui Dumnezeu, dar încă e în afara acesteia. În toate replicile Sale însă nu se întrevede o critică de dragul biruinței în cuvinte omenești, ci dorința de a desluși adevărul atât celor în cauză, aflați în eroare, cât și tuturor celor de față, care așteptau într-adevăr cuvinte dătătoare de viață și înțelepciune roditoare.

În final, deși l-a lăudat pe cărturarul venit la El, îi avertizează pe cei aflați în jurul Său să se păzească de cărturarii care caută numai beneficii de pe urma propriului statut și nu edificarea religioasă și morală a poporului care are nevoie de învățătură. Semnalul Său de alarmă este cu atât mai important în zilele noastre. E un sfat care e menit să-i prevină pe slujitorii bisericești, profesori și toți cei aflați în poziții de a învăța poporul creștin, să nu cadă în aceeași capcană. Tentația mulțumirii cu onoruri lumești, haine prețioase, locuri din față la slujbe, conferințe și dineuri de elită este și va fi prezentă până la sfârșitul veacurilor. Aceasta nu înseamnă nicidecum că Hristos Și-ar dori preoți îmbrăcați în haine învechite, profesori care să se așeze în locurile din spate, lăsând locurile de cinste mediocrilor, cântăreți bisericești care să stea în spatele bisericii, lăsând strănile în seama unor dascăli afoni. Ci mai degrabă este o atenționare că onorurile primite pentru o funcție trebuie întotdeauna racordate la responsabilități. Dacă slujitorul ajunge să fie doar slujit de către cei mulți, fără a mai îndeplini funcția sa, atunci totul, de la slujbele bisericești și până la instituțiile de educație, își pierd reala funcție și dă naștere la o mare masă de învățăcei de slabă calitate, cu șanse reduse de a merge pe calea mântuirii, propovăduită de Hristos.

După acest sfat, care mai mult decât o critică constituie de fapt un avertisment spre îndreptare, Domnul stând în apropierea cutiei milei, în care pelerinii de la templu își puneau darul bănesc, observă diferența calitativă dintre darurile oferite. Îi vede pe bogații care făceau daruri generoase, dar și pe o săracă văduvă, care, totuși, în sărăcia ei n-a pregetat să contribuie la buna stare a lăcașului de cult. Suma oferită de ea e infimă. Doi bănuți sau în originalul grecesc al Noului Testament doi „lepta”, care însumau un codrant, reprezintă aproximativ o optime dintr-un cent în valoarea bănească actuală. Cu toate acestea, darul ei este important și e primit înaintea lui Dumnezeu chiar mai mult decât banii mulți ai celor avuți. Departe de a-i critica pe bogați, Iisus arată că ei oferă lui Dumnezeu din surplusul lor, în timp ce văduva săracă a dat tot ceea ce avea. De aceea, din perspectiva echității divine, ea a oferit mai mult templului decât cei bogați. „Codrantul” este amintit și în Evanghelia după Matei, tradus tot prin „ban” atunci când Domnul spune: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban” (Matei 5, 25-26). De aici reiese că înaintea lui Dumnezeu nu rămâne ignorată nici cea mai măruntă faptă de milostenie, dar nici cel mai „nevinovat” păcat. Iar măsura judecății Sale în toate cele pe care le săvârșim nu este măsura valorilor omenești, mai mult sau mai puțin materiale, ci aceea divină, care caută la schimbarea inimii în bine. 

Și azi, ca întotdeauna, Biserica dăinuiește în realitate prin susținerea credincioșilor celor mulți, darnici, care nu caută neapărat la valoarea materială prin care susțin comunitatea. Trebuie accentuat că, oricât de spirituală ar fi sau ar trebui să fie instituția bisericească, ea are și o latură materială, are nevoie de susținere în tot ceea ce se face în spațiul eclezial, de la construcții, vase de cult, acte de binefacere, vânzare de cărți, lumânări și alte obiecte de uz religios și până la susținerea materială a personalului slujitor și a școlilor de pregătire ale viitorilor slujitori. A cere Bisericii să se susțină numai din banii de la cutia milei, din mărunțișul buzunarelor, este în mare măsură un act de ipocrizie, venit aproape mereu din partea celor care mult prea rar se numără printre filantropi. Dar cu toate acestea, în realitate, cele mai frumoase activități bisericești nu se realizează din darurile primite de la marii donatori, desigur extrem de importante, ci tocmai din „bănuțul văduvei”. Văduvele și săracii au fost și vor rămâne susținătorii de bază ai Bisericii fiindcă sprijinul lor material este întotdeauna dublat de multă rugăciune, pocăință și mai ales compasiune față de cei aflați în aceeași suferință, sau adesea în suferințe chiar mai mari.