Pentru dragostea cu care Iisus tratează pe vameși și păcătoși, este neîntrerupt atacat de farisei și învăţătorii legii. Contactul prietenos cu ei este piatra de poticneală a celor din urmă. De câte ori însă, din acest motiv, I se face un cap de acuză, răspunsul nu întârzâie.

Pilda „fiului rătăcit” este unul din aceste răspunsuri. Nu apare singurită (singură), ci ultima dintr-un grup de trei. Este desăvârșirea trilogiei prin care Hristos vrea să-i facă să înţeleagă pe acuzatorii Săi importanţa adâncă a acestei atitudini. Trilogia începe cu pilda despre „oaia cea pierdută”, se continuă cu „drahma cea pierdută” și culminează cu „fiul rătăcit”. Privită în acest cadru, pilda „fiului rătăcit” e mai cuprinzătoare. Gândirea exprimată e mai luminoasă, mai ușor de asimilat.

În cazul dat de Mântuitorul, ia un exemplu din viaţa unei familii bine situate. Un tată iubitor și cei doi fii ai săi trăiesc într-o desăvârșită armonie, nelipsindu-le nimic. Într-o bună zi, fiul cel mic cere să i se dea partea din averea pământească ce i se cuvine. Tatăl îi satisface dorinţa. Puţin după împărţeală, fiul își preface toată posesiunea în bani, își ia rămas bun și părăsește casa părintească. Nimeni nu-l oprește, nu fiindcă n-ar fi  fost iubit, ci fiindcă e liber pe faptele lui. Un dor neînţeles după necunoscut îl face să strice armonia vieţii în casa părintească, să fie nerecunoscător unui tată atât de bun și să aducă jalea în sufletele celor pe care îi părăsește. Aici golește paharul deșertăciunilor până la fund.

Are parale, e înconjurat de prieteni, și orice dorinţă îi este satisfăcută. Bucuriile acestea însă, sunt trecătoare. În scurt timp încep a-l dezgusta, dorind tot altele și altele. Rupt din trunchiul părintesc care-l alimenta neîntrerupt cu sevă de viaţă, în sine n-are puterea vieţii. Și îndată resursele materiale, cu care a voit să-și alimenteze viaţa din extern, s-au terminat, rămâne suspendat pe marginea unei prăpăstii ameninţătoare ce vrea să-l înghită. O foamete se întinde pe întreg cuprinsul ţării. Prietenii îl părăsesc. Rămâne lipsit de orice ajutor, atât de departe de ai săi. De acum încep chinuirile unei vieţi greșit înţelese. Pentru o bucată de pâine face dezgustătorul serviciu de a păzi porcii.

Suferinţa însă îi este salvarea. Casa părintească, cu obiceiurile ei sănătoase, cu belșugul de care se bucură și servitorii, cu tatăl său iubitor pe care l-a lăsat plângând, toate îi apar ca o lume din alte vremuri. O lume iubită, pe care n-a știut-o aprecia, o lume după care se dorește. În suferinţă vede cât de mare îi este căderea. Ajuns la limita puterilor de rezistenţă, un gând bun i se înfiripă în minte. Oare ce l-ar împiedica să revină de unde a plecat și dacă nu în calitate de fiu, cel puţin ca servitor? Să ceară iertare tatălui pe care l-a mâhnit și să-și câștige existenţa ca cel din urmă dintre servitori, muncind la adăpostul casei părintești.

Gândul îl salvează. Vine pocăit de unde a plecat în urmă. E primit cu dragoste multă, de tatăl; nu ca servitor, ci ca fiu. Ospăţ se face în cinstea lui. Precum sufletește s-a schimbat prin suferinţă, își schimbă și hainele amintirilor triste, cu haina cea nouă a iubirii. În deget primește inel, noua legătură ce se înfiripă.

Vine și fratele într-un târziu de la muncă. E supărat. Veselia pentru cel reîntors îl întristează. Tatăl însă, îl mângâie zicând: fiul meu, și tu se cuvine să te bucuri de întoarcerea fratelui tău care atât a rătăcit; el nu mai poate fi  un pretendent la bunurile tale, tot ce am al tău este.

Exemplul descris de divinul Învăţător în culori atât de vii dezvăluie în toată adâncimea, sentimentul de îndurare și iubire părintească faţă de fiul care revine pocăit la părintele său, cerându-i ocrotire.

Or, scopul pildei nu este altul decât să imprime în sufletul ascultătorilor adevărul despre nemărginita iubire și îndurare a Tatălui ceresc faţă de păcătoși (faţă de acei păcătoși care, ca și fiul rătăcit, se pocăiesc); iubire pe care El a venit s-o anunţe lumii prin cuvânt și faptă.

În acest caz, un comentariu este de prisos. Povestirea singură atinge scopul urmărit. Parabola fiului rătăcit este socotită ca cea mai de preţ perlă între celelalte parabole. Și pe drept cuvânt este cea mai bogată în trăsături de o neînchipuită varietate. „Tocmai fiindcă Mântuitorul a voit aici să arate istoria îndurării și iubirii divine în faţa păcătosului, oferă tuturor oamenilor un tablou al istoriei propriei lor vieţi, care în toate fibrele ei este străbătută de reţeaua aurită a iubirii divine” (L. Fonck, „Die Parabeln des Herrn im Evangelium”, ed. III, Insbruck, 1909, p. 910).

Mai mult sau mai puţin, fiecare din noi e un fiu rătăcit. Trăsăturile caracteristice din expunerea parabolei, parţial sau integral, le putem identifica în orice moment.

Cu toţii avem un Tată iubitor în ceruri. El se îngrijește, ca de nimic să nu ducem lipsă, ca nimic să nu conturbe bucuria de a vieţui sub oblăduirea Lui. Deodată, nu mai voim să știm de El. Iubirea ce ne-o arată ne lasă nepăsători, iar datoriile ce ne revin în calitate de fii, ne apasă. Râvnim libertatea, dreptul de a ne fi  nouă înșine legiuitori și conducători în viaţă. Această râvnă nebună este începutul ofensei ce aducem lui Dumnezeu, este începutul întregului cortegiu de păcate care ne întinează de acum viaţa. Ca fiul rătăcit, părăsind casa părintească, ne aventurăm în necunoscut. Sustrăgându-ne iubitoarei îndrumări a divinului Părinte, ducem o viaţă de destrăbălare, irosindu-ne zi de zi bogatele daruri naturale și supranaturale cu care suntem înzestraţi. Avem satisfacţia de a fi liberi? Nu. Am dispreţuit cerul pentru a ne supune iadului. Serviciului lui îi supunem cele mai nobile puteri ale sufletului. Pedeapsa nu poate întârzâia. Viaţa cea nouă ne dezgustă. Bucuriile vieţii atât de ademenitoare mai înainte, nu ne mai pot mulţumi. Sufletul se dorește după un picur de pace, mângâiere și liniște. E gol de darurile divine și suferă de lipsa izvorului din care să se adape. Lipsa lui Dumnezeu nu o poate suplini diavolul. Ceea ce-i dă el este numai iluzie și suferinţă. Suntem flămânzi și însetaţi în mijlocul belșugului vieţii. Iată-ne ajunși la convingerea că totul este deșertăciune sub soare. L-am pierdut pe Dumnezeu, am pierdut totul.

Dar să nu mai fie de aici întoarcere? E imposibil. O rătăcire de care ne dăm seama, ne oprește din drumul pierzării. Fiul rătăcit revine la părintele său. Durere, acest exemplu nu este urmat de toţi câţi rătăcim. Nu toţi avem puterea și curajul să ieșim din asupritoarea sclavie a păcatului. Sunt totuși, un procent însemnat din acei care se întorc, care după gustarea amărăciunilor vieţii fără de Dumnezeu, urmăresc un singur gând: să recâștige pe Dumnezeu. Ei revin prin ocolirea ispitelor care îi îndeamnă a păcătui din nou, prin căinţa pentru un trecut greșit trăit, prin năzuinţa de îndreptare.

Sunt primiţi de Tatăl ceresc. Sunt primiţi cu dragostea cu care Părintele sare în ajutor copilului rătăcit care se căiește și-I cere protecţia salvatoare. Darul divin se revarsă din nou în sufletul lor gol, e haina de sărbătoare pe care o îmbracă pentru bucuria învierii din moartea rătăcirii. Reînnoirea păcii cu Dumnezeu îi dă puterea și tăria de a umbla în căile fiilor lui Dumnezeu, e inelul ce-i împodobește degetul, avându-l permanent înaintea ochilor. Își reocupă locul în casa și la masa părintească, bucurându-se de bucuria casei pentru revenirea lui. Ferice de acela care înţelege să beneficieze de marea iubire a Părintelui ceresc, care iartă pe fiul rătăcit, când, pocăit și dornic de îndreptare, se reîntoarce din drumul pierzării.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Fiul rătăcit”, în Renașterea XIV (1936), nr 5, pp. 2-3.