„Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

Parabola despre fariseul și vameșul care se duc la templu ca să se roage este înregistrată numai de evanghelistul Luca. În corpul evangheliei lui urmează imediat după parabola judecătorului nedrept (18, 1-8) și este într-o strânsă legătură cu discuția eshatologică pe care o ţine Iisus în Pereea, cu ocazia ultimei călătorii spre Ierusalim.

Din context s-ar putea deduce că a fost adresată ucenicilor, și, totuși, nu. În acest drum, Mântuitorul este însoţit nu numai de ucenici și pelerini galileeni, ci și de câţiva farisei. Ceilalţi sinoptici ne și vorbesc despre încercarea acestora de a-L pune din nou în contradicţie cu Legea, întrebându-L „dacă este permis unui bărbat a-și părăsi soţia, după bunul plac”. Conţinutul parabolei noastre, numai pe aceștia îi poate avea în vedere. Iisus ia un tablou din viaţa de toate zilele a poporului. Un tablou binecunoscut tuturor.

Doi oameni se duc la templu să se roage. În timpul serviciului divin? Nu. Aici nu e vorba de cultul public, ci de cel privat. Sunt doi reprezentanţi a două clase sociale. Unul era fariseu, iar celălalt vameș.

Primul pășește înainte cu fruntea ridicată, ultimul se strecoară timid, cu pași mărunţi și rămâne aproape de ieșire.

O diferenţă se accentuează între cei doi încă înainte de a începe rugăciunea. Este diferenţa de atitudine, o primă exteriorizare a două stări sufletești.

Ruga fariseului este un imn de laudă la adresa lui proprie. Temeiurile acestui imn sunt conștiinţa evlaviei și a împlinirii îndatoririlor faţă de Lege. Postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din toate câte am, spune cu mândrie fariseul.

Ruga vameșului este o mărturisire mută a păcatelor înaintea lui Dumnezeu. Fără a îndrăzni să ridice privirile spre perdeaua Sfintei, acolo unde trona Cel Prea Înalt, deasupra sicriului Legii – gârbovit, parcă, de apăsătoarea povară a păcatelor, de care își dă seamă, rostește abia șoptind: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Lc. 18, 13).

Tabloul se încheie cu o instructivă observare a Mântuitorului: „Zic vouă, acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălţa” (Lc. 18, 14).

Atitudinea și ruga fariseului și a vameșului din parabolă nu este o acţiune izolată, întâmplătoare, ce stă în afară de ansamblul manifestărilor care imprimă specificul vieţii lor individuale, ci dimpotrivă, o părticică ce se integrează organic în acest mare tot. Este o fereastră ce se deschide și permite descifrarea ascunzișurilor sufletești. Deci dacă ruga celui dintâi e plină de mândrie, înseamnă că întreg sufletul îi este plin de acest viciu. Vorbind, din prisosinţa sufletului vorbește. Este plin de sine însuși, de propria lui valoare și dispreţuitor faţă de semeni. Își poate vedea scăderile? Nu, căci mândria îl orbește. Nici în faţa lui Dumnezeu nu poate fi  altfel. Își destăinuiește sufletul cu preocupările lui intime, nu dintr-o necesitate lăuntrică, ci împlinind o formă a practicii tradiţionale. Același care a fost înainte de intrarea în templu, rămâne și după ieșire.

Iar dacă vameșul plin de umilinţă cere iertarea păcatelor, înseamnă că întreg sufletul lui e umilit. Prin această virtute a văzut noroiul păcatelor în care trăiește. Căci numai într-un suflet umilit trăiește conștiinţa valorii reale, acel arbitru intern care, nepărtinitor, pune faţă în faţă faptele cu poruncile și legile divine și scoate în relief toate scăderile. El l-a mânat în faţa altarului să ceară îndurarea. Ea i-a adus și această îndurare.

Iată de ce Mântuitorul din acest act singular trage concluzia generală: „cel ce se înalţă pe sine, se va smeri” și invers. Dar nu numai atât, concluziei îi dă și caracterul unei sentinţe a cărei valoare în timp depășește epoca în care au trăit cele două clase sociale iudaice, vameși și farisei. Pe drept cuvânt, cei doi eroi din parabolă sunt două tipuri contradictorii, caracteristice tuturor timpurilor, două contraste sufletești, oricând și oriunde, cu posibilităţi de identificare. Ei își perpetuează existenţa de-a lungul veacurilor, indiferent de neamul și pătura socială căreia aparţin, indiferent de situaţia și credinţa ce o profesează. Îi găsim și astăzi, pretutindeni și îndeosebi tipul fariseic predomină.

Creștine, tu care porţi numele Fiului lui Dumnezeu, de ce nu-ţi faci un titlu de cinste, în a urma sfaturile și poruncile Lui? De ce nu-ţi orientezi viaţa cel puţin în mare, după icoana scurtei Lui vieţi pământești? Or, El, posesor în cel mai înalt grad al tuturor plenitudinilor, este smerit. Este însăși personificarea umilinţei. Se umilește de la venirea în lume, până la moartea pe cruce. Umilința, prin exemplul Său, devine fundamentala virtute a creștinismului.

Prin umilință cunoaștem adevărul. Nu adevărul speculativ, ci acel adevăr unic care stă la temelia vieții omenești și care constă din convingerea că Dumnezeu este totul, iar noi suntem nimic. Domină acest adevăr în noi, pecetea iubirii o poartă tot ceea ce gândim și ceea ce facem – nu l-am cunoscut, suntem fiii urii până la moarte. Prin umilinţă cunoaștem și practicăm dreptatea. Ea ţine cumpăna aprecierii nepărtinitoare a faptelor: fie bune, fie rele, indiferent de subiect. Ea nu face distincţie între ceea ce aparţine eului și altereului. Nu se complace într-o dublă măsurătoare. Nu poate fi  învinuită că vede paiul din ochiul altuia, pe când bârna din propriul său ochi nu o vede. Umilinţa este, așa zicând, creștinismul însuși. „În rugăciune, omul se proșterne înaintea lui Dumnezeu și-și recunoaște propria-i sărăcie sufletească, în timp ce Lui Îi recunoaște infinta mărime, Lui I se roagă, la El își găsește refugiul, de la El așteaptă totul; credinţa este umilinţa raţiunii, care se încurcă în propriile ei gânduri și se pleacă înaintea raţiunii divine și a autorităţii Bisericii sale, ascultarea este umilinţa voinţei care se supune unei voinţe mai înalte; castitatea este umilinţa trupului în care se supune conducerii spiritului; pocăinţa este umilinţa tuturor suferinţelor” (P. Chaignon, Betrachtungen für Priester, ed. IV, vol. II, p. 260). De însușirea și trăirea umilinţei sunt legate atâtea binefaceri. Ea coboară în suflet îndurarea divină. Dacă acest dar ceresc este izvor de apă vie, prin mijlocirea căreia ajungem la viaţa cea de veci, atunci umilinţa este paharul din care ne adăpăm din acest har. Ea ne garantează pacea cu Dumnezeu, pacea cu semenii și pacea cu noi înșine. L-am mâniat pe Dumnezeu cu atâtea fapte rele, prin umilinţa noastră Îl facem să ne iubească, să treacă neobservate răutăţile noastre, să ne primească sub scutul Lui oblăduitor de Părinte.

Prăpastia săpată între noi și deaproapele din mândrie o astupă tot numai umilinţa. Ea este cheagul de unire între oameni, stând alături de iubire. Cum n-ar domina pacea în societate, când fiecare membru al ei nu dorește mai mult decât scaunul din urmă?

Pacea cu Dumnezeu, pacea cu semenii stabilește pacea internă. Iar pacea înseamnă liniște, ordine, fericire în adâncul înţeles al cuvântului.

Să înţelegem deci, toţi fariseii zilelor noastre, câtă vreme mândri vom fi, Hristos nu este cu noi, nici darul lui Dumnezeu și nici pacea nu vor lumina pașii vieţii noastre.

Sursa: radiorenasterea.ro