Ortodoxia, ca principiu de viaţă, poate fi privit sub două aspecte: sub aspectul întinderii și sub aspectul intensităţii. Ca importanţă primează ultimul. Tăria ortodoxiei nu constă atât în milioanele lui de adepţi, cât în adâncimea trăirii lui. Când este desconsiderat acest adevăr, consecinţele sunt dureroase. Avem un caz recent.

Biserica rusească se credea o formidabilă forţă ortodoxă, prin numărul cel mare al credincioșilor. Cu toate acestea, n-a putut rezista curentului potrivnic al bolșevismului, propovăduit la început numai de o mână de fanatici. Cauza? În bună parte era un creștinism de suprafaţă, un creștinism redus la forme rituale, fără rădăcini adânci în suflete.

Încercarea din vecini o vedem în plină desfășurare în extremitatea vestică a continentului nostru. Nu se poate prevedea dacă viitorul nu ne rezervă și nouă o asemenea surpriză. Este, deci, o problemă foarte actuală, ardentă, nu numai în interesul ortodoxismului românesc, ci și al organizării și existenţei noastre ca neam, adâncirea vieţii religioase. Numai viaţa religioasă este substratul de rezistenţă în faţa acţiunilor distructive. Mijloacele, evident sunt multe. Găsesc, totuși ca cel mai eficace: exemplul. Exemplele de vieţuire creștină trebuie scoase în evidenţă și puse pe primul plan al vieţii sociale. Exemplele noi trebuie create. Ortodoxismul nostru va fi  o cetate inexpugnabilă în momentul în care va fi  expresia unei colective vieţuiri creștine.

Suntem săraci sau bogaţi de asemenea lumini călăuzitoare? Cine ar putea-o spune cu exactitate? Ele nu trebuie căutate numai în mijlocul clerului sau intelectualităţii românești. Câte se pierd în anonimatul mulţimii, despre care oficialitatea nu-și dă seamă? Acestora în bună parte are a li se mulţumi, atitudinea demnă a poporului faţă de ideologiile vremii noastre. În fine, nu trebuie căutate numai în zilele noastre și în trecutul Bisericii noastre naţionale, ci până departe-departe, în trecutul ortodoxismului. Vom găsi atâtea exemple demne de imitat și pentru cele mai pretenţioase spirite.

Pentru împrejurările de azi, în trecutul creștinismului este corespunzătoare epoca de lupte, epoca de glorie a marilor Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan. Aceștia trei sunt marile exemple de viaţă și atitudine creștină, de rezistenţă în apărarea doctrinei, care se impun oricui și în orice situaţii. Cine n-a auzit de numele lor? Sunt slăviţi de întreaga ortodoxie. Cu toate acestea, nu în cunoșterea și adoptarea numelor lor, în sărbătorirea amintirii lor este ceea ce trebuie să ne lege de personalitatea lor care a umplut veacurile, ci pătrunderea noastră de înalta lor concepţie și trăire a vieţii, o pătrundere care să îndrume pașii noștri pe urmele lor. Nimănui nu-i este luată această posibilitate. Dacă nu tot omul poate fi bogat, poate fi  cult, poate deţine onoruri, în schimb oricine poate fi  sfânt. Oricine, în locul pe care-l ocupă în viaţă, poate trăi frumos și bineplăcut lui Dumnezeu. În organismul vieţii religioase, nu numai deţinătorul unei demnităţi are importanţă, ci fiecare mădular, oricât de modest ar fi . Sfânt poate fi un biet om neînsemnat în angrenajul vieţii sociale, ca și un ierarh. Oricine poate fi sub acest aspect: un Vasile, Grigorie sau Ioan. Oricine, pentru sine și pentru cercul său de influenţă, poate realiza atmosfera în care se plămădesc faptele sfinţeniei creștine.

În ce constă nota de sfinţenie a celor Trei Ierarhi? În înţelegerea adâncă a menirii omului în lume, în identificarea străduinţelor lor cu preceptele Mântuitorului, în lupta vitejească pentru stârpirea răului și promovarea binelui în lume, toţi trei duc o viaţă sobră, dezinteresată faţă de înavuţire, onoruri și plăceri materiale, cele trei categorii în care se grupează toate ispitele ce promovează răul. Au un ideal, purificarea sufletului printr-o voinţă neclintită și prin folosirea tuturor mijloacelor harice lăsate nouă de Iisus. Prin tenacitate și dârzenie reușesc. De acum sunt stăpâni pe izvorul binelui ce se revarsă în extern. Sfânta iubire de semeni curge în torente prin cuvânt și faptă, din izvorul nesecat al sufletului. Cine n-a cunoscut și nu s-a împărtășit de binefacerile unui sfat înţelept, unei dojeni meritate, unei laude întăritoare, unei mângâieri binevoitoare, unei compătimiri sincere, venite de la ei în cadrul larg al sferei lor de influenţă? Cine n-a beneficiat de alinarea durerilor, a suferinţelor materiale, venite la timpul oportun, ca un dar divin din partea lor? 

Din zorii tinereţii, până în apusul bătrâneţii, viaţa le este împletită din gânduri și fapte bune. Prin ce au binemeritat de la ortodoxism? Printr-o adâncă pătrundere a adevărurilor doctrinei creștine, printr-o temeinică apărare a acestora, luând atitudine neînfricată chiar și în faţa presiunii politice pentru păstrarea intactă a Testamentului lui Hristos. Prin ei, în bună parte, predania lui Dumnezeu-Omul ni se conservă și transmite neatinsă. Cuvântul lor profund în argumente are tăria convingerii, are ascuţimea briciului care alungă intenţiile rele. Cine se aseamănă lui Ioan, când ia cuvântul să dezarmeze pe dușmani, să combată moravurile păgâne ale societăţii înalte? Cine se aseamănă lui Vasile, când cu tot focul convingerii combate ereziile timpului? Ei nu sunt oameni simpli, nebuni pentru Hristos, ai secolelor de eroism ale creștinismului. Sunt cei mai autentici reprezentanţi ai culturii. Grigorie bine merită co-numele de Teolog; Vasile de Mare, iar Ioan de Gură de Aur. Unul din ei se distinge, deci, în calitate de cunoscător și aprofundător al subtilităţilor dogmatice, al doilea ca luptător neînfricat pentru Hristos, iar al treilea în calitate de cuvântător neîntrecut. Toţi trei, deopotrivă, sunt tipici reprezentanţi ai culturii creștine. Știu să îmbine fericit în personalitatea lor: sfinţenia și cultura. Au reușit să grupeze sub stindardul idealului ortodox armata luptătorilor împotriva ereziilor veacului IV, împotriva iudaismului gelos și păgânismului muribund. Au reușit să inspire și după moarte multe fapte bune, să creeze convingeri creștine, să determine sfinţenia.

Nu poate fi îndoială că vor putea și azi cu același efect să activeze prin vieţuirea lor, asupra sufletelor dornice de mai bine, dornice de a promova fericirea în jurul lor.

Cu exemplele vii ale prezentului, cu cele trei exemple ale trecutului, avem date, ca Biserică ortodoxă, posibilităţile aprofundării creștinismului, deci a câștigării acelei solidităţi care să ne ţină neclintiţi pe poziţia tradiţiei strămoșești, în faţa oricăror atacuri vrăjmașe.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Vasile, Grigorie şi Ioan – trei exemple de adâncă vieţuire creştină” în Renașterea XV (1937), nr. 4, pp. 2-3.

Sursa: radiorenasterea.ro