La o discuţie la care am asistat, în care s-a vorbit despre onestitate, s-a spus că ea înseamnă a fi cinstit, corect şi incoruptibil, calităţi raportate la baza de principii în care credem şi la care aderăm. S-a spus că este o calitate morală de mare preţ, ce presupune judecată dreaptă şi un acord între ceea ce simţim, spunem şi facem. Poate presupune durere şi o renunţare la binele personal, în virtutea a ceea ce credem. Este o trăsătură de caracter lucrată de-a lungul vieţii, nu moştenită genetic şi, deşi noţiunile se pot uşor confunda, este cumva diferită de sinceritate. Afirmaţia aceasta poate contraria, dar cunoaştem probabil situaţii de viaţă în care am fost oneşti, chiar alegând să nu fim total sinceri, cel mai adesea ca să nu ranim. Am fost oneşti faţă de principiul nostru de a pune binele celuilalt pe o treaptă importantă a valorilor pe care le respectăm.

Să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt

Onestitatea foloseşte sinceritatea, dar e mai mai mult decât atât. Sinceritatea poate fi privită astfel şi ca o alegere, care diferă cu situaţiile şi relaţiile care o generează, pentru că există limite până la care o putem folosi. Aceste limite sunt date natural de răspunsul la întrebările: dacă alegând sinceritatea totală urmăresc un bine, un ajutor sau îmi rănesc aproapele? Deci sinceritatea poate avea feţe, dar onestitatea este una singură. Feţele sincerităţii şi limitele până la care o putem folosi nu sunt întotdeauna uşor de distins. Poate pentru aceasta Dostoievski afirma că "nu există lucru mai greu decât sinceritatea".

Putem şti absolut sigur că ceea ce spunem aduce cu adevărat un bine, nu răneşte şi este de ajutor? În unele ocazii, poate mult mai frecvente decât am putea crede, acest răspuns rămâne o necunoscută, chiar şi în faţa celor mai bune intenţii, motiv pentru care se cer folosite cel puţin două ajutoare de seamă. Să cântărim cu atenţie cuvintele rostite şi să le îmbrăcăm în blândeţe, pentru că putem transmite acelaşi mesaj în moduri foarte diferite. Deci, să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt şi să nu uităm că dacă alegem să rănim, se pierde mult din ce am vrut cu adevărat să spunem. Al doilea ajutor, care este de fapt mereu primul, este rugăciunea. Înainte să rostim ceva despre care credem că ar putea avea un efect important în celălalt, să spunem o rugăciune scurtă. Nu sunt căi dificile, dar ne devin cu adevărat utile numai dacă alegem să le folosim frecvent, făcându-le un mod de viaţă.

Onestitatea se învaţă

S-a spus că onestitatea duce la Dumnezeu. Sau că o dată cu apropierea noastră de Dumnezeu, gradul de onestitate creşte. Această calitate morală funcţionează ca un far în întuneric, luminând realist, atât calităţile, cât şi defectele noastre, arătând dureros dimensiunile nebănuite ale faptelor noastre.

Onestitatea se învaţă. În timp, o dată cu maturizarea noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi şi mai apoi alegem poate ca asta să primeze. Doar de pe această bază putem trăi onest, în primul rând cu noi şi apoi cu ceilalţi.

"Minciuna este tot ce nu este dumnezeiesc"

Onestitatea e o calitate uneori neînţeleasă, ori folosită în mod greşit. Uneori, din această cauză, deşi folosită cu intenţii bune, poate provoca răni precum o armă. Vă prezentăm două mărturii privitoare la experienţa onestităţii.

E. "Prietenii m-au considerat întotdeauna o persoană sinceră, chiar dureros de sinceră, pentru că obişnuiam să spun "marile adevăruri" într-un mod tranşant, obiectiv, cu "sânge rece". Credeam că trebuie să privim lucrurile în faţă, oricat de dură ar fi realitatea, pentru că adevărul este un principiu esenţial în viaţă. Acum mă întreb, oare pentru care adevăr am luptat? Pentru adevărul obiectiv sau pentru propriul meu adevăr, oglindirea propriilor mele neputinţe, frustrări, supărări? Mă întreb asta pentru că îmi doresc o viaţă autentică şi onestă şi cred că asta ar însemna să mă întorc, mereu şi mereu, în interiorul meu, să îmi reamintesc că am de dus o luptă cu mine şi cu neputinţele mele, nu cu cei din jur. Am observat că atunci când reproşam cuiva că este, spre exemplu, agresiv, ascundeam frica de a fi rănită şi propria mea agresivitate mascată cu grijă sub ironie, bariere invizibile şi siguranţă aparentă. La fel, dacă criticam o atitudine delăsatoare, o lipsă de iubire, sancţionam de fapt propria mea indiferenţă faţă de suferinţa altora şi egoismul manifestat în anumite situaţii. Am înţeles treptat aceste lucruri şi acum cred că sinceritatea nu e întotdeauna ceea ce pare a fi şi că onestitatea faţă de propria persoană, descoperirea resorturilor interioare care ne determină să gândim şi să acţionăm într-un anumit fel, sunt mai importante.

Cred astfel că e nevoie ca mesajele transmise sincer să treacă mai întâi prin filtrul dragostei, pentru a fi ziditoare."

C. spune: "Mă gândesc la onestitatea cuvântului. Ce facem în situaţiile în care, deşi cu intenţii bune, din dorinţa de a fi sincer, rănesc totuşi pe celălalt? Pot spune: "ei, adevărul doare" sau "dacă l-a deranjat atât, înseamnă că el are o problemă, eu mi-am făcut datoria". Mă gândesc la cuvintele părintelui Rafail Noica "minciuna este tot ce nu este dumnezeiesc" şi spun că deci, adevărul este tot ce-i dumnezeiesc. Ori asta nu poate să doară, nu poate să ranească. Atata timp cât eu am ranit prin cuvântul meu, n-am fost în Duhul lui Dumnezeu, am minţit. Rănirea celuilalt în numele sincerităţii este o formă de minciună. Şi chiar dacă am făcut acest lucru şi-l văd pe celălalt întristat, plângând, fapta mea mincinoasă (chiar dacă e fără intenţie), poate fi îndreptată, pentru că sunt responsabil de tot ce provoc în sufletul aproapelui meu în numele unei asa-zise sincerităţi: mă rog la Dumnezeu să-mi dea cuvinte-leac pentru fratele meu ca să-i vindec rana provocată de minciuna sincerităţii mele prin onestitatea Adevărului Lui."