Evanghelia acestei Duminici din urcușul pe culmea de Lumină a Betleemului ne spune simplu: A crede este a vedea! Cu alte cuvinte ne îndeamnă să-I ieșind dinainte lui Hristos, Dumnezeu-Omul, pentru a-I crede vindecare nu medicament, vedere nu doar lumină. Orbul din marginea Ierihonului simte că are de provocat pe Dumnezeu. Cere milă dar cu vocea unuia care știe cui vorbește. Lipsit de vedere orbul nostru ciulește urechile și simte vibrația care-L însoțește pe Iisus, Fiul lui David! Este limpede că el simte asta deși primise informația (Luca 18, 37) că trece Iisus Nazarineanul. Adică, mai scurt, un om oarecare din Nazaret. Știm, din descrierea capitolelor 18 și 19 din Evanghelia după Luca, că ne aflăm în vremea ultimului drum prin mijlocul poporului a Dumnezeu-Omului. Nu întâmplător  El vine pe calea obișnuită de „urcare la Ierusalim”, neevitând Ierihonul, locul celei dintâi biruințe a poporului ieșit din robie. Zidurile la umbra cărora ședea orbul sunt rămășițele de aducere aminte ale biruinței care dărâmase alcătuirea de pământ și piatră a cetății în sunet de chimval. Dovedind forța purtării de grijă a lui Dumnezeu. în ciuda îndoielii multora dintre cei care trecuseră Iordanul spre o istorie nouă. E într-un fel imaginea Legământului celui Vechi. Care ținea dincolo de limitele iubirii pe cei care nu erau asemeni celorlalți. Omul îl așteaptă afară din cetate nu doar pentru că cerșea acolo ci și pentru că oamenii cetății nu-l îngăduiau în mijlocul lor. Priviți la „cei care mergeau” înaintea Domnului Hristos și veți înțelege. Când orbul își strigă după vindecare ei îl ceartă ca să tacă. Dar orbul nostru e strașnic. Strigă mai tare ca ei. Simte că e rost de vindecare și pare că simte că altă ocazie nu va mai fi. E un strigăt de disperare, ar spune unii. E un strigăt de încredere, îndrăznesc să spun.

Dialogul este remarcabil. Apropiindu-se de orb, Domnul îl întreabă: Ce voiești să-ți fac? Omul răspunde decisiv, pe seama încrederii sale: Doamne, să văd! Pare irealist. Și tocmai limita aceasta de încredere, ce va fi părut nebunie în ochii celor din jur, devine prilej lui Hristos de a se preamări printr-o vindecare. O vindecare care schimbă sensul definirii credinței. Mulți zic și astăzi: Nu cred până nu văd! Hristos ne dovedește că nu vedem până nu credem! El spune omului său: Vezi! Credința ta te-a mântuit! Remarcăm, de astă dată, că Domnul nu ține nici discurs moral și nici motivare moralistă, cum ne servesc astăzi câte unii. Minunea nu este explicativă și fundamental dar. Un dar care își schimă logica propriei existențe și te așază în logica Împărăției cerurilor. În logica Betleemului.

Pare că Domnul vindecă vederea orbului și dezleagă întru doxologie gura oamenilor. Cei care ați parcurs vreodată localitățile din Țara Sfântă, ați remarcat că orice pelerin este însoțit de un întreg șir de oameni care se agită, cheamă, invită, susțin alegerile pe care vrei să le faci din produsul către care te cheamă. Și știți că pentru oamenii aceia nu e important doar să vândă, ci și să o facă demn, negociind, agitându-se. La polul opus, i-am văzut pe unii meșteșugari din Abokobi, o localitate din Ghana, un sat în întregime creștin. Acolo erai așteptat în tăcere, provocat să cumperi de tăcerea aceea gravă. Ți-era rușine să nu cumperi pe când în Țara Sfântă pare mai degrabă un joc al bucuriei decât al foamei și al setei. Să le fi furat zâmbetul creștinismul ghanezilor mei? De fapt, seriozitatea lor nu era decât reflectarea într-un gest – altfel de ospitalitate – responsabilității lor pentru ziua de mâine a familiei. Orbul nostru cerșetor nu cere ca și cum ar avea ceva de oferit. Este ultimativ parcă în ton pentru că, deseori, suferința îți ascute un teribil simț al dreptății. Cere pentru că este cerșetor dar o face cu responsabilitatea celui orbit. Iar Hristos îi răspunde vindecându-i orbirea și nu redându-i doar vederea. Căci omul îl vede și merge după El. Vestind, slăvind pe Dumnezeu. interesant că Luca, doctor fiind, ne spune că „tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu” (Luca 18, 43). Pare că Domnul vindecând orbul, îi vindecă și pe toți cei care vedeau prezența Sa dar nu vedeau slava pe care El o purta cu Sine. 

Deseori, Evanghelia aceasta mă duce cu gândul la momentele grele în care orbirea ne ține departe de porțile adevărului. Un soi de zgură sufletească ne face să trăim într-un abis de valori, organizat pe involuția credinței spre ideologizarea adevărului. Confundând minunea dumnezeiască – adusă de Însuși Hristos – cu magia formală, cu spiritualitatea în care amestecul de concepte și conținuturi dăunează grav înțelegerii Betleemului ca lecție a Nașterii Dumnezeu-Omului. Prin vindecarea orbirii omului de la porți Hristos nu-l păgubește pe bietul cerșetor. Cu tehnica insistenței pe care numai unul ce știe valoarea fiecărei clipe o are, omul dovedește modelul credinței insistente, fără false valorizări ale nădejdii. El cere. Cere insistent dar nu ceva utopic ori la care visează ca împlinire materială. Cere insistent ceea ce-i lipsește nu cere un plus la prisosirea lui. Nici o paradă de credință. Nici o încercare de a-L linguși pe Hristos. Dacă o făcea pierdea Întâlnirea. 

Aici îmi pare a fi cheia minunii acesteia. Omul nu vede pe Dumnezeu. Dumnezeu, însă, vede pe om. Și-i redă vederea. Credința este astfel prezentată ca fiind darul vederii tale de către Dumnezeu. Ascultării strigătului tău de neputință. Și mai ales a acelei neputințe pe care nu o putem îndrepta prin voia noastră și atât ori prin intervenția celorlalți și atât. De aceea este frumoasă credința. Vine de sus și ne deschide ochii. Nu. Credința care teleghidează năzuințele noastre umane, nu este de la Dumnezeu. Ci umbra visului puterii. Vis care corupe. 

Să ne lăsăm, deci, văzuți de Dumnezeu ca să putem vedea! Să fie lumină dar și adevăr, cunoaștere și recunoaștere a Slavei lui Dumnezeu, adevărata lumină care ne ține ochii deschiși!