Ingratitudine şi iubire

Am putea numi Sfânta şi Marea Joi ziua paradoxului istoriei, deoarece, înainte ca Mântuitorul-Hristos să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi pentru a fi judecat şi apoi osândit la moarte prin răstignire, acum se pun faţă în faţă ingratitudinea şi iubirea. Ingratitudinea (nerecunoştinţă, nemulţumire) vânzătorului Iuda Iscarioteanul care, după ce s-a tocmit să vândă pe Hristos cu 30 de arginţi (cf. Matei 26, 15), a participat la pregătirea ultimului Paşte împreună cu Cel pe care Îl urmase mai bine de trei ani pe drumurile Ţării Sfinte şi s-a împărtăşit din prima liturghie (euharistie, mulţumire) săvârşită de Însuşi Mielul lui Dumnezeu, Care S-a dat pe Sine din iubire pentru viaţa şi mântuirea lumii (cf. I Corinteni 11-23, 24). Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în atotştiinţa Sa şi potrivit planului Său stabilit din eternitate, ştiind că va muri de o moarte înfricoşătoare, a prevenit pe apropiaţii Săi că va suferi batjocură şi răstignire şi că va fi abandonat de toţi. Ajuns la acest moment El a dat nişte consemne testamentare prin care dovedeşte încă o dată iubirea neţărmurită pe care o are pentru lume.

Noaptea în care Dumnezeu a rămas singur

A muri iubind omul şi cosmosul în general este un fapt cu totul străin raţiunii noastre limitate. De-a lungul istoriei au murit mulţi oameni pentru o cauză anume. Spre exemplu, eroii unei naţiuni, când merg la un război, mor pentru o cauză dreaptă, apărând destinele şi valorile poporului pentru care se avântă în luptă. Alţii, însă, se duc la moarte deliberat, dar pentru cauze meschine. Pentru cei de astăzi, care aleg să înţeleagă doar raţional lumea, trebuie să precizăm că, acceptarea din partea Mântuitorului Hristos a sacrificiului suprem, a unei morţi cumplite, nu poate fi asemănată cu cea a unui kamikaze japonez sau cu cea a unui jihadist musulman, care înfruntă „moartea pentru onoare”. Nu, nicicum! Iisus face, în preziua judecării Sale de către Pilat şi a răstignirii pe cruce, un gest simplu în aparenţă, dar plin de semnificaţii, gest impregnat de o smerenie desăvârşită şi de o dragoste infinită. În noaptea în care S-a dat pe Sine pentru viaţa şi mântuirea lumii, El instituie Sfânta euharistie, care este cel mai mare şi generos cadou pentru umanitate. Cu toate acesta, în aceeaşi noapte, El va fi trădat cu ingratitudine chiar de unul dintre ucenici şi apoi lăsat singur de către toţi ceilalţi, pentru a fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi ca să fie răstignit. Putem spune, aşadar, că Joia cea mare este ziua în care se întâlnesc ingratitudinea odioasă a omului cu iubirea absolută a lui Dumnezeu.

Iuda a fost ales de Hristos ca apostol pentru că Iisus cunoştea calităţile sale şi pentru ca îl iubea, ca pe orice om. Fusese format timp de trei ani la şcoala duhovnicească de Însuşi Învăţătorul şi Proniatorul lumii. În plus, Iisus îi încredinţase şi administrarea avutului efemer, trebuitor acoperirii necesităţilor biologice. În Sfânta şi Marea Joi, înainte de Cina cea de Taină, Iisus, în rugăciunea sacerdotală, s-a rugat pentru toţi cei pe care i-a ales din lume pentru ca Tatăl să îi păzească de cel viclean şi, de dragul lor, să Se sfinţească pe Sine însuşi, numai ca ei să fie sfinţiţi întru adevăr şi ca ei sa fie una, ca nici unul să nu se piardă decât fiul pierzării (cf. Ioan 17, 14-19­). Evident că Iisus S-a tulburat întru Sine de trădarea prietenului Iuda, cum de altfel S-a întristat şi pentru că ceilalţi apostoli, în aceeaşi noapte, L-au părăsit. Iată de ce imagine plină de mister facem amintire în această zi a Săptămânii Pătimirilor. Singurul Dumnezeu-Iubire, lăsat singur, abandonat şi trădat de către Apostolii care, doar cu câteva ore mai înainte, primiseră mandatul sacerdotal să săvârşească Euharistia întru pomenirea Sa. Aceştia au devenit incapabili să privegheze alături de Dânsul în Ghetsimani (cf Matei, 26, 19-20), iar la venirea lui Iuda însoţit de ceata înarmată, L-au părăsit şi au fugit. Cei care au jurat că vor muri împreună cu El, indiferent ce va fi, iată-i acum neputincioşi în faţa primei confruntări cu ispita şi în situaţia de a avea posibilitatea să aplice ceea ce au jurat. Jurământul şi-l vor respecta, dar numai după ce vor fi înzestraţi cu putere înnoitoare în vremea Cincizecimii.

Iisus, în Grădina Ghetsimani, suferea teribil şi pentru că în acest tablou al abandonării se adăugase tăcerea Tatălui. Chiar şi de El părea părăsit! Cerul ferecat şi întunericul nopţii claustraseră pe Iisus în tristeţe profundă şi angoasă insuportabilă, ceea ce-L făcuse să strige: Părintele Meu, de este cu putinţă să treacă de la Mine acest pahar... (Matei 26, 19). Iisus ştia că avea asupra Sa toate păcatele lumii, căci de dragul ei Se făcuse pentru noi păcat (II Corinteni 5, 21).

Întru aceasta se vede diferenţa dintre gândirea noastră empirică şi raţiunea divină. Este mai uşor a vedea greşelile celorlalţi, decât propriile greşeli. Uităm prea uşor că în fiecare dintre noi poate fi un Ioan, apostolul iubirii, care visează să-şi aşeze capul pe pieptul Lui Iisus, arătându-şi iubirea faţă de El, dar care în momentul dureros şi plin de angoasă Îl părăseşte. În fiecare dintre noi poate fi un Iuda, care dă mai multă importanţă banilor decât lui Hristos. În fiecare dintre noi se poate ascunde unul dintre acei apostoli somnoroşi (îngreunaţi de somn) care, în Grădina Ghetsimani, au fost incapabili să privegheze cu Iisus şi să se roage mai puţin de un sfert de oră. Oare nu poate să se ascundă în noi un Petru, care a jurat că nu se va lepăda de Iisus, iar în momentul încercării L-a părăsit? Iată care este legătura noastră cu noaptea de Joi, de dinaintea pătimirii lui Iisus Hristos! Să nu lăsăm pe Iisus singur niciodată, pentru că El suferă nu din cauza rănilor şi flagelărilor pe care le primeşte, ci din cauza neputinţei noastre de a-L iubi.

Curăţia, condiţie necesară mântuirii

Dar în noaptea întunecată a Ghetsimanilor o rază de lumină străpunge întunericul şi Tatăl trimite un înger ca să-L îmbărbăteze. Aceasta ne face să înţelegem că în întunericul lumii Hristos a aşezat lumina Sa pe care nimic şi nimeni nu o va putea stinge. Lumina lui Hristos luminează tuturor! El ştia că această lumină trebuia să o aşeze în cele mai dinlăuntru ale noastre pentru ca în cămara sufletului nostru, întunecată şi plină de slinul fărădelegilor, la această lumină, în mod conştient, să putem vedea necurăţia fiinţei noastre şi să o ştergem prin metanoia. Hristos Se dăruieşte pe Sine din iubire, ca să lumineze şi să hrănească sufletele noastre. De aceea, tocmai în cea mai întunecată zi din viaţa Sa de pe pământ, instituie Sfânta Euharistie prin care avem posibilitatea să devenim consangvini cu El.

Aşadar, la ingratitudinea noastră Iisus răspunde cu iubire, iar între multitudinea darurilor pe care El ni le-a dat în mod gratuit şi din iubire, în Joia pătimirilor, primim cel mai mare cadou: mântuirea, care înseamnă unirea cu El îl dragostea divină şi care decurge din participarea la ospăţul euharistic şi împărtăşirea cu însuşi Trupul şi Sângele Lui. Dar pentru aceasta trebuie să fim curaţi. De aceea, înainte de instituirea acestei taine mari, Iisus mai face un gest: spălarea picioarelor.

Prin spălarea picioarelor apostolilor Mântuitorul manifestă încă o dată iubirea Sa faţă de om în raport cu ingratitudinea acestuia. Iuda deja se tocmise cu cei cărora avea să Îl vândă pe Iisus, iar acum îşi punea picioarele în vasul cu apă ca să fie spălat de Iisus, ca apoi, la cină, să-şi întindă mâna să primească pâinea din mâna Arhiereului Cel veşnic. El, Stăpânul cerului şi al pământului, ca cel din urmă rob, îşi pleacă genunchii înaintea omului păcătos şi îi spală picioarele. Prin acest gest El vrea să arate că este Slujitorul slujitorilor Săi, şi că la rându-le aşa trebuie să facă şi ei. Aşadar, Sfânta şi Marea Joi dinaintea Sfintelor Pătimiri este ziua în care noi trebuie să înţelegem cât de importantă este virtutea smereniei jertfelnice, care aduce răscumpărarea sufletelor din robia păcatului prin întâlnirea cu Hristos euharistic. După spălare, adică după curăţirea păcatelor, Hristos îşi invită ucenicii la masă şi le oferă pâine euharistică.

Hristos ne dăruiește totul

Într-o familie, masa de prânz sau de seară a fost întotdeauna mult mai mult decât o necesitate fiziologică. Membrii familiei au ocazia atunci să se reunească în jurul mâncării biologice, dar în acelaşi timp aceasta devine simbolul regăsirii ontologice în cadrul familiei şi în comuniune cu Cel ce a creat bunătăţile pentru noi. Mâncarea este legătura coniventă între Dumnezeu şi noi. Acelaşi lucru l-a dorit Iisus în seara de dinaintea calvarului Golgotei. Dorea să mănânce Paştele cu ucenicii Săi. Era Cina iubirii şi a comuniunii permanente. „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea. Că, ori de câte ori veţi mânca din pâinea aceasta şi veţi bea din paharul acesta, moartea Mea veţi vesti şi învierea Mea veţi propovădui.” Euharistia va uni pe ucenici între ei şi-i va pune în relaţie cu Hristos, Care va deveni o prezenţă constantă şi inefabilă până la sfârşitul veacurilor. Atunci când la Cină îi invită pe ucenici să mănânce şi să bea din Trupul şi Sângele Lui, le recunoaşte în acelaşi timp dreptul inalienabil de miniştri ai tainelor divine. Iată aici cadoul iubirii infinite a lui Iisus: sublima preoţie, în virtutea căreia apostolii şi urmaşii lor vor învăţa, vor conduce şi vor sfinţi pe credincioşi în perspectiva unirii cu Hristos în viaţa veşnică. Hristos face copărtaşi pe apostoli, iar prin ei şi pe noi cei care suntem grefaţi pe Trupul tainic al Mântuitorului – Biserica – şi la viaţa Lui cea veşnică. Pâinea şi vinul, preoţia şi mântuirea, ne aşază în prezentul continuu al Lui Dumnezeu, adică în viaţa cea veşnică, toate aceste daruri rezumându-se, în fapt, la unul singur: IUBIREA.

În acea noapte a ingratitudinii omului, Hristos şi-a dat Trupul şi Sângele Său pentru viaţa şi mântuirea lumii, înainte ca Acesta să se scurgă din corpul Său pe lemnul crucii, manifestându-şi cea mai autentică iubire faţă de om. El nu a mai aşteptat ca omul, întru răutatea sa, să-I curme viaţa biologică, răstignindu-L, ci, prin Euharistie, a arătat răspunsul la ingratitudinea umană, dându-le oamenilor să guste din potirul iubirii. Răstignit de oameni pe cruce şi vărsându-şi sângele pe lemnul acesta de batjocură, Hristos a vrut să arate că El a murit iubind, iar sângele curs pe cruce, acestui lemn de necinste i-a conferit nişte daruri extraordinare, transformându-l în lemnul de viaţă dătător, pentru că Iisus, deşi mort pe cruce, era viu şi în moarte.

Vineri, când Iisus şi-a dat sufletul în Mâinile Tatălui, nu mai avea nimic. Dăduse totul, de joi. Chiar şi ultimul obiect ce aparţinea acestei lumi, cămaşa. Când dăduse totul omului? Joi, la Cina cea de Taină: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu.... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu...” Prevenise pe ucenicii Săi că avea să facă acesta: „Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele (cf. Ioan 10,15)... căci oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele vin după Mine şi eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri niciodată şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (cf. Ioan 10, 27-28). Înţelegem că, din necesitatea de a muri pentru oile Sale cele cuvântătoare, Iisus a făcut un act al libertăţii, iar această libertate a creat spaţiul-tablou al Învierii.

Iubirea divină – cel mai bun răspuns la ingratitudinea umană

Cred că este inutil doar să ne uimim de misterul iubirii hristice. La ce oare ne serveşte să acceptăm formal acest mister, dacă nu îl lăsăm să vorbească despre El însuşi în noi. Hristos ne-a arătat că şi-a dat viaţa Sa din iubire pentru noi, pentru ca noi viaţă să avem întru El, înviindu-ne. Ne-a invitat să facem şi noi ca El, astfel ca, în fiecare noapte de Paşti, să cântăm în toată realitatea metaforei pascale: Azi m-am îngropat cu Tine Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu. Deci, urmarea lui Hristos şi comuniunea cu El trebuie să fie permanentă şi în orice circumstanţă a vieţii.

De câte ori nu vedem noi în jurul nostru că Hristos Se răstigneşte în fiecare zi? Dacă în fiecare om, în fiecare copil, în fiecare semen căzut bolnav sau în lipsuri nu vedem pe Hristos răstignit şi nu ne răstignim împreună cu El, adică nu alegem să participăm, acţionând în diferite chipuri pentru a-l ajuta pe cel în nevoi, atunci El nu înviază. Dacă împărţim suferinţa cu celălalt, atunci participăm la taina iubirii lui Dumnezeu, care este învierea şi împărtăşirea cu El la Cina cosmică din transcendentul divin. Sfântul Serafim, indiferent în ce perioadă a anului bisericesc se afla, pe fiecare dintre cei pe care îi primea în sihăstria din pădurile Sarovului, îi întâmpina cu cuvintele: Hristos a înviat, bucuria mea! Deci Hristos învia de fiecare dată în cel care venea să Îi ceară sprijin. Aşadar, viaţa noastră poate fi conformă cu viaţa Lui în măsura în care ne-o dăruim celorlalţi aşa cum Şi-a dăruit-o El. „Dăruind vei dobândi”, spunea Nicolae Steinhardt. Prin liturghia instituită de Hristos în Joia cea sfântă, trebuie să înţelegem că aceasta, în prima ei parte, înseamnă jertfă, dăruire de sine, iar în a doua parte, ea devine evharistos (euharistia), adică mulţumire în urma dăruirii totale a vieţii pentru Cel care ţi-a dat-o dintru început.

Este imposibil să participăm la Sfânta Liturghie fără ca viaţa noastră să devină liturghie, adică fără să trecem prin dinamismul vieţii filantropice. Devine oare inutil să împărţim pâinea euharistică fără să fi împărţit mai întâi pâinea biologică cu cei flămânzi pe care îi întâlnim în calea noastră? Euharistia nu este o masă din care fiecare caută să se aprovizioneze, pentru ca apoi să se retragă în casa sa ca să mănânce singur, neinvitând pe nimeni. Să nu exagerăm totuşi astfel! Euharistia nu poate fi transformată într-un restaurant caritabil al flămânzilor sau a scăpătaţilor vieţii, unde aceştia pot să vină să se hrănească sau să se îmbogăţească. Nu, nicidecum! Euharistia este suma tuturor bogăţiilor spirituale şi materiale, pe care o dobândesc toţi cei curaţi cu inima. În Biserică, credincioşii, indiferent de statutul pe care l-au dobândit în ordinea umană, sunt reuniţi în comuniune de rugăciune, se împărtăşesc nu din pâinea biologică, ci din cea teologică. Dincolo de spaţiul ecleziastic, ei vor prelungi liturghia şi vor căuta şi cealaltă pâine, pe care trebuie să o împartă, şi pe aceea, cu ceilalţi.

În concluzie, în Joia Mare fiecare creştin trebuie să ştie ce înseamnă euharistie şi, de asemenea, trebuie să înţeleagă cum prelungeşte euharistia în viaţa sa, astfel încât Hristos să nu se mai răstignească încă o dată. De două mii de ani, în Joia cea sfântă, Hristos ne-a arătat că iubirea divină este cel mai bun răspuns la ingratitudinea umană.

Teme de reflecţie în Sfânta şi Marea Joi:

- La ingratitudinea omului Hristos răspunde cu iubire divină.

- Iisus a simţit în Ghetsimani că pe umerii Lui apasă suma tuturor păcatelor lumii.

- Să luăm aminte, fiecare dintre noi, ca în noi să nu se găsească un Iuda trădător.

- În Joia cea Mare Sângele Mântuitorului Hristos a curs înaintea celui care avea să curgă pe cruce.

- În Joia cea Mare învățăm că viața noastră trebuie să fie o permanentă liturghie.