Avem nevoie să-l redescoperim pe Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie

Sfântul Haralambie este unul dintre cei mai iubiți și „populari” sfinți ai Răsăritului ortodox. Numeroase biserici îl au ca ocrotitor, ziua praznicului său este o zi însemnată și este cinstit îndeosebi ca ocrotitor al gos-podăriei, precum și ca apărător și izbăvitor de boli și de foamete. Și de aici se înțelege de ce este atât de iubit, fiind unul dintre sfinții apropiați mai ales de poporul de rând, de necazurile și nevoile celor umiliți și obidiți. În această privință se aseamănă mult cu Sfântul Ierarh Nicolae, precum și cu Sfinții Mari Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Mina și cu alții. 

Este adevărat că în anii din urmă se observă o schimbare în evlavia populară. Bunicii și străbunicii noștri erau într-o măsură mai mare cinstitori ai acestor sfinți. Fiind țărani, trăind din munca câmpului, amenințați mereu de foamete și de boli, era firesc ca ei să caute ocrotire la acești sfinți „populari”, printre care se numără și Sfântul Haralambie, izbăvitorul de ciumă și de alte epidemii. În schimb, pentru creștinii din urmă, cu activități mai degrabă urbane sau risipiți care încotro în diaspora, evlavia s-a orientat mai degrabă către alți sfinți. 

Această schimbare în evlavia populară reflectă, într-un fel, tranziția de la un mod de viață rural, intim legat de ciclurile naturii și provocările ei, la unul urban, cu preocupări diferite. În trecut, legătura directă cu pământul și dependența de recoltele lui făceau ca țăranii să fie mult mai vulnerabili la capriciile naturii și la boli, dar și mai conștienți de ajutorul Bunului Dumnezeu. În aceste condiții, rugăciunea către Sfinți (precum Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie, cunoscut pentru ocrotirea sa împotriva bolilor și anilor de foamete) constituia o expresie firească a credinței, un gest firesc integrat organic în împrejurările de zi cu zi ale existenței. Ajutorul Sfinților era considerat un sprijin duhovnicesc indis-pensabil, după cuvântul Scripturii: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii (sau martori), să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1). 

În contrast, viața modernă, cum spuneam, preoponderent urbană și tehnologizată, a schimbat oarecum șidinamica relației credincioșilor cu Sfinții. Într-o lume în care amenințările fizice imediate, cum ar fi foametea și bolile epidemice, sunt mai puțin prevalente datorită avansurilor tehnologice și medicale, accentul se mută spre provocări duhovnicești și impasuri existențiale aparent diferite de ale celor din trecut. Cinstirea Sfinților continuă și va dăinui mereu în Biserica dreptslăvitoare. 

Dar avem nevoie să-l redescoperim pe Sfântul Haralambie, să ne întoarcem la acest mare martir al Bisericii și să-l apropiem inimilor noastre, să-l avem la mare evlavie, așa cum îl aveau și înaintașii noștri. Fiindcă redescoperirea Sfântului Haralambie și a altor sfinți „populari” în contextul modern poate reprezenta o punte între lumea tradițională și cea contemporană, amintindune că, deși circumstanțele s-au schimbat, nevoia noastră de ocrotire spirituală și de legătură vie cu cerul rămâne la fel de puternică.

De ce este mare Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie? 

Sfântul Haralambie este unul dintre marii martiri ai Bisericii primare călite în persecuția declanşată de împăraţii romani. Aș vrea să fac aici un mic excurs istoric și să vă vorbesc puțin despre acea epocă în care creștinismul era considerat o religie ilicită în cadrul Imperiului Roman. Această perioadă istorică, adesea marcată de persecuții intense, reflectă lupta inițială a creștinismului pentru supraviețuire și recunoaștere într-o societate predominant politeistă. Refuzul creștinilor de a participa la cultul imperial, în special la vene-rarea împăratului ca divinitate, a fost una dintre principalele cauze ale conflictului cu autoritățile romane. În ochii lor, acest refuz nu era doar un act de disidență religioasă, ci și unul de rebeliune politică – cultul imperial era văzut ca un liant esențial pentru unitatea și stabilitatea unui imperiu atât de vast. 

În plus, natura monoteistă a creștinismului a intrat în conflict direct cu politeismul roman. Creștinii, prin negarea zeilor și prin tăgăduirea ritualurilor politeiste, au fost percepuți ca o amenințare majoră la adresa tradiției și ordinii religioase și chiar sociale stabilite, celebra pax romana. Acest contrast a alimentat suspiciuni și neînțelegeri, uneori ducând la acuzații grave și greșite la adresa practicilor creștine precum Sfânta Împărtășanie sau Sfânta Liturghie. Creștinismul, promovând valoarea intrinsecă a fiecărei persoane create după chipul lui Dumnezeu și un puternic sentiment de comunitate, a sfidat într-un fel normele sociale și structurile de clasă ale societății romane. Această perspectivă egalitară și comunitară a fost văzută ca subversivă, amenințând stabilitatea socială. Apoi, răspândirea rapidă a creștinismului în imperiu a adus o nouă temere pentru autoritățile romane. Expansiunea sa a fost considerată o posibilă sursă de instabilitate și rebeliune, ceea ce a determinat o reacție agresivă și extrem de represivă din partea aparatului birocratic și militar roman. 

În acest climat de tensiune și opresiune, martiri ca Sfântul Haralambie au ales să rămână fermi în credința lor, înfruntând riscuri imense. Jertfa lor a devenit un simbol al rezistenței și al puterii credinței, consolidând fundațiile Bisericii Creștine într-o perioadă critică. Deosebit de edificatoare sunt, în acest sens, cuvintele istoricului creștin Tertulian: „Sângele Martirilor este sămânţa creştinismului”. Martiriul Sfântului Haralambie și al altora asemenea lui a contribuit semnificativ la răs-pândirea și întărirea creștinismului, deschizând calea pentru ca acesta să devină, în cele din urmă, credința predominantă în Imperiul Roman – odată cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare. 

Revenind la viața Sfântului Haralambie, acesta era Episcop în Magnezia, un orășel din Asia Mică (Turcia de astăzi). El a fost arestat și torturat în cadrul persecuției anticreștine declanșate de împăratul persecutor Septimiu Sever (care a domnit între 193 și 211). La acea vreme Sfântul Haralambie era deja foarte bătrân, avea 113 ani. Cu toate acestea, relatările din viața sa ne arată un episcop extrem de viguros sufletește și foarte determinat în a mărturisi pe Hristos cu orice preț, inclusiv cu preţul vieții sale. 

A fost supus caznelor mucenicești. Dar, cu cât îl torturau pe bătrânul ierarh, cu atât mai mult se vedea în el harul cel dumnezeiesc. Torționarii săi l-au supus unor chinuri groaznice, jupuindu-i pielea de pe întreg corpul și despicându-i carnea cu cârlige de fier, timp în care cel chinuit spunea: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi şi bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor pentru Hristos”. Era limpede că acele torturi cumplite ar fi ucis oameni mult mai tineri și mai în putere. Atât de vădită era lucrarea harului, încât, printr-o minunată întoarcere a lucrurilor, torționarii săi, Porfirie și Vaptos, s-au convertit la creștinism și au devenit, la rându-le, martiri, fiind decapitați. Prin pilda și propovăduirea lor, a devenit creștină inclusiv Galinia, fiica împăratului Septimiu Sever. 

Iată, așadar, cum scopul cel rău al persecutorilor nu doar că nu a fost atins, ci, prin puterea lui Dumnezeu, s-a transformat în prilej de câștigare a sufletelor pentru Împărăția cerurilor. Nu doar că mărturisitorul nu a fost înfrânt, ci el a continuat să fie episcop cu lucrare apostolească, pescuitor de oameni. În curând faima Sfântului Haralambie a depășit zidurile închisorii unde era ținut și o mulțime de sărmani din oraș veneau la el pentru a-i cere ajutor. Prefectul Crispus l-a îndemnat pe împărat să-l ucidă cât mai grabnic, pentru a stăvili astfel răspândirea creștinismului în acea provincie, pronunțându-se sentința de condamnare la moarte a bătrânului ierarh prin decapitare. Înainte de a fi executat, purtând pe trupul său semnele jertfei martirice, a trecut la cele veșnice în temniță, în jurul anului 202. Fiica împăratului, Galinia, a îngropat trupul mucenicului cu multă evlavie. 

Acum înțelegem mai bine de ce este mare Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie: căci este o vie demonstrație a ceea ce înseamnă creștinismul. „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5, 10), spun Fericirile evanghelice, iar Sfântul Apostol Pavel se „bucura în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos” (II Corinteni 12, 10) 

Aceasta este bucuria creștină! Nu este o bucurie lumească, nu este o satisfacție pentru împliniri în viața de zi cu zi, nu este o stare psihologică, ci este bucuria dăruită de Duhul Sfânt celor care sunt zdrobiți pentru numele lui Hristos. Această bucurie transcende condi-țiile materiale și temporale, fiind un ecou al făgăduinței Mântuitorului referitor la viața veșnică în Împărăția cerurilor. Bucuria creștină este profundă și autentică, înrădăcinată în credință, nădejde și dragoste și nu poate fi diminuată nici măcar de suferințele pământești. Martiriul Sfântului Haralambie este o mărturie vie a acestei bucurii neclintite și a puterii credinței în fața adversității. Prin suferințele sale, nu doar că a demonstrat cu stoicism tăria și vigoarea propriei credințe, dar a devenit el însuși izvor al credinței și exemplu pentru cei care i-au urmat pilda, îndemnându-i să rămână fermi în credința lor, indiferent de provocări. 

Biruința asupra lumii 

Această bucurie provine, în ultimă instanță, din biruința asupra lumii. Desigur că, pentru a birui în necazurile aduse de lume și de diavol asupra noastră, mai întâi este nevoie să biruim lumea din noi înșine. Acesta este sensul celor spuse de Hristos ucenicilor Săi: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). 

Să ne gândim o clipă la cum a împlinit Sfântul Haralambie acest cuvânt în viața sa. Zeci de ani el a fost episcop al Bisericii. A lucrat cu timp și fără timp pentru a creștina, pentru a propovădui Evanghelia într-un context în care creștinii erau priviți ca o sectă ciudată și, uneori, periculoasă, ca o sectă care contravenea legilor imperiale. Și-a dedicat așadar integral viața pentru a aduce suflete în corabia mântuirii, în Biserică. 

Această bucurie, care provine din biruința asupra lumii, așa cum am văzut, este o temă centrală în viața și martiriul Sfântului Haralambie. Ca episcop al Bisericii, el și-a dedicat viața slujirii Evangheliei, dar a și înfruntat cu curaj și reziliență provocările unei societăți în care creștinismul era considerat o amenințare. Sfântul Haralambie a lucrat neobosit pentru a răspândi Evanghelia, chiar și în fața opoziției și a pericolului constant. Nu și-a limitat strădania la îndeplinirea îndatoririlor liturgice, ci a extins-o și în sfera publică, adesea riscându-și libertatea și chiar viața pentru a propovădui pe Hristos. 

Iar când a ajuns la adânci bătrâneți, care a fost „răsplata” unei astfel de vieți jertfelnice? În loc să îmbătrânească pașnic, să-și încheie viața cu pace, el este supus unei probe de foc: martiriul. La 113 ani! Proba aceasta, în loc să-l înmoaie, îl întinerește, îl întărește. Îl arată drept ceea ce era: un suflet arzând de focul aruncat de Hristos pe pământ. Astfel, ceea ce era menit distrugerii sale și a lucrării sale ca episcop ajunge să-i încoroneze lucrarea și să i-o înmulțească. Iată, așadar, cum a biruit Sfântul Haralambie ceea ce era menit anihilării, anulării sale, și cum a transformat acest prilej de nimicire în prilej de înflorire a credinței. Martiriul său nu a fost doar un gest de sfidare a autorităților romane, ci o afirmare puternică a credinței că Hristos Cel răstignit și Înviat a învins lumea, a biruit împărății. Chiar și în fața morții, Sfântul Haralambie reprezintă întruparea speranței și acelui har nepământesc ce depășește limitele acestei lumi și nu se teme de moartea biologică. Viața sa a fost o mărturie vie a cuvintelor lui Hristos, demonstrând că și în cele mai negre momente credința în Iisus Hristos poate lumina și transforma întunericul în speranță și lumină a Învierii. 

Înfruntarea persecutorilor 

În timpul torturilor la care a fost supus de persecutorii săi, Sfântul Haralambie nu a ezitat să înfrunte autoritatea imperială – fie că era vorba despre funcționari imperiali, fie că era vorba despre însuși împăratul Septimiu Sever. 

Este evident că Sfântul Haralambie nu a intrat în conflict cu autoritățile pentru multă vreme. Cât timp autoritățile, chiar dacă necreștine, nu au venit cu cerințe contrare Evangheliei, Sfântul Haralambie și-a văzut de slujirea sa arhierească, în discreție, respectând autoritatea legală. De îndată, însă, ce autoritatea a început să emită pretenții cu privire la închinare, Sfântul Haralambie s-a făcut „sabie” – nu de ordin lumesc, ci duhovnicesc. Răspunsurile sale date anchetatorilor și împăratului sunt categorice. Ele ne aduc aminte de acel episod în care Sfântul Ierarh Vasile cel Mare este confruntat de un „ighemon” al împăratului eretic de atunci. Acesta îl amenință pe Sfântul Vasile cu deposedarea de cele materiale, cu tortura, cu moartea. Sfântul Vasile îi răspunde că nu va putea prefectul Modestus gândi atâtea torturi cât va putea el duce pentru Hristos. La mirarea sinceră a dregătorului, care spune că nu a mai întâlnit asemenea îndrăzneală, Sfântul Vasile răspunde: „Înseamnă că nu ai întâlnit până acum un episcop al lui Hristos”. 

Din aceeași stirpe este și Sfântul Ierarh Haralambie. Cinstirea înaltelor stăpâniri merge până acolo unde nu se încalcă Evanghelia, credința cea dreaptă. De îndată ce autoritatea vine cu pretenții care duc la idolatrizarea puterii, care închid cerul oamenilor, care obligă, silesc la tămâierea celor puternici ai pământului, atunci această autoritate își pierde legitimitatea. „Trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni!” (Fapte 5, 29), răspund Apostolii în fața Sinedriului care le ceruse să înceteze cu propovăduirea lui Hristos Cel Înviat. Acest cuvânt a fost transpus în faptă și de Sfântul Haralambie. Respectul său pentru înaltele stăpâniri nu a cunoscut compromis atunci când acestea au încălcat principiile fundamentale ale credinței creștine. Asemenea apostolilor, care au răspuns cu hotărâre autorităților iudaice, Sfântul Haralambie a știut că ascultarea față de Dumnezeu primează în fața oricărei obediențe omenești, mai ales când aceasta cere compromisuri duhovnicești. Când autoritățile romane au impus venerarea împăratului și a zeilor politeiști, solicitând astfel adeziunea la o practică aparent nevinovată – aceea de a oferi puțină tămâie –, dar care contravenea învățăturilor creștine, Sfântul Haralambie a refuzat categoric. El a înțeles că în spatele banalului gest se ascunde un principiu crucial pentru mântuirea sufletului și a procedat conform conștiinței sale – fiindcă nicio autoritate pământească nu poate comanda conștiința și sufletul omului afierosit lui Hristos. 

De ce avem nevoie de exemplul Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie? 

Așa cum spuneam la început, înaintașii noștri aveau mare evlavie la Sfântul Haralambie deoarece îl socoteau ocrotitor al gospodăriei, ajutător la vreme de epidemie și foamete. Ei bine, preaiubiții mei, avem mare nevoie să-l redescoperim pe Sfântul Haralambie și în dimensiunea sa de martir al Bisericii, de mucenic care a strălucit în vremuri de persecuție sângeroasă. Avem nevoie de exemplul său pentru a înțelege cum darul lui Dumnezeu depășește toate obstacolele și neputințele, de la vârsta înaintată la sălbăticia torturilor. Avem nevoie de exemplul său pentru a cere la rându-ne curajul de a trăi creștinește într-o lume care devine din ce în ce mai îndepărtată de creștinism, dacă nu chiar ostilă acestuia. Avem nevoie de exemplul său pentru a ne aduce aminte că, dacă ne simțim slabi în fața celor puternici, nu prin încrederea în propriile noastre forțe vom putea răzbi, ci prin încredințarea totală în puterea lui Dumnezeu. În lumea noastră plină de incertitudine și provocări, adesea ne confruntăm cu situații care par de neînvins. În aceste momente, exemplul Sfântului Haralambie ne amintește că adevărata forță de a continua nu provine din resursele noastre limitate, ci din încrederea în puterea nevăzută, dar omniprezentă a lui Dumnezeu. Această încredințare ne permite să privim dincolo de circumstanțele imediate și să intuim o rânduială mai adâncă și o nădejde care transcende realitățile noastre pământești. Numai prin această perspectivă putem găsi curajul și determinarea de a continua, știind că Mântuitorul este cu noi, călăuzindu-ne și susținându-ne chiar și prin cele mai grele încercări.

Avem nevoie de exemplul Sfântului Haralambie pentru a ne inspira de dragostea sa față de oamenii care veneau la el să-i ceară ajutorul, deși se afla în detenție și supus torturilor, precum și de dragostea arătată persecutorilor, prin care i-a și convertit la credință și i-a câștigat ca împreună-martiri ai Bisericii.

Sfântul Haralambie ne aduce aminte că noi nu sun-tem făcuți pentru un creștinism de duminică, comod și căldicel, ci pentru un creștinism al apostolilor, mărturisitorilor și martirilor. Bucuria nepământească în mijlocul suferinței este un adevăr care se revelează atunci când suntem umpluți de harul Duhului Sfânt. Sfântul Haralambie, în ciuda torturilor și a suferinței sale intense, a experimentat o bucurie profundă și divină, ce nu poate fi explicată în termeni umani. Această bucurie nu este o negare a durerii sau a dificultății, ci o recunoaștere a prezenței și a lucrării lui Dumnezeu chiar în inima suferinței. Este o bucurie care vine din conștientizarea faptului că suntem iubiți și susținuți de Dumnezeu, că suferința noastră are un scop și că nu suntem sin-guri în lupta noastră – asemenea lui Daniel și celor trei tineri Anania, Azaria și Misail din Babilon, care în mijlocul cuptorului de foc fiind nu erau singuri, ci Hristos le era alături (cf. Daniel 3, 25).

Pentru toate acestea se cuvine să ne înnoim evlavia față de acest mare sfânt al Bisericii primare. Se cuvine să ne reînnoim evlavia punându-l ocrotitor al familiilor noastre și, desigur, cerându-i ajutorul în necazurile acestor vremuri. Cum i-a ajutat pe strămoșii noștri, făcându-i să depășească mari cumpene, așa ne poate ajuta și pe noi în fața marilor provocări ce ne stau în față. Sfântul Haralambie ne arată că, oricât de dens ar fi întunericul necazurilor ce ne cuprinde, există o lumină, o speranță și o bucurie care nu pot fi stinse.