„Ci, pe când era el încă departe l-a văzut ta­tăl său şi s-a înduioşat şi alergând la el a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca XV, 20).

Capitolul XV al Evangheliei Sfântului Luca ne prezintă trei pilde despre milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu. Bunătate care „caută”aşa cum păstorul cel bun caută oaia cea pierdută, lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi nu se odihneşte până nu o află; bunătate care se „bucură” de aflarea celor pierduţi, ori­cât de mici şi neînsemnaţi ar fi ei, aşa precum s-a bucurat femeia care a aflat drahma pierdută; bunătate care „iartă” şi „îmbrăţişea­ză” aşa precum tatăl din pilda fiului risipitor, văzând de departe fiul, a alergat înainte, l-a îmbrăţişat şi a căzut pe grumajii lui.

Mai ales pilda fiului risipitor ne arată atât de mult bunătatea Pă­rintelui nostru ceresc, pildă pe care o vom dezvolta în continuare.

Fără îndoială se poate vorbi mult despre această minunată pil­dă. „Nicicând graiul omenesc n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte o lume întreagă de iubire şi înţelepciune” o experienţă care poate fi a oricăruia dintre oameni şi în acelaşi timp să desco­pere nemărginita dragoste şi bunătate a lui Dumnezeu.

În pildă este vorba de trei persoane: un tată şi doi copii. Eroul principal este fiul cel mai tânăr care, la un moment dat, încrezător în puterile sale şi nemulţumit de casa părintească, atras de ispita plăcerilor din tinereţe, cere tatălui său partea de avere şi pleacă în lume. De aici o seamă întreagă de întâmplări în viaţa tânărului plecat din casa părintească. Păcatele în care a trăit l-au sărăcit, l-au desfigurat şi a rămas singur şi gol. Singura îndeletnicire era să păzească porcii şi nu avea nici măcar roşcovele cu care se hrăneau ei.

Dar, toate acestea au fost până la un moment al vieţii când, din adâncul sufletului lui, se trezeşte dorul după casa părintească. Văzându-se străin şi gol şi-a adus aminte de dragostea şi bunăta­tea părintească, bunătate care îl chema şi îndemna să părăsească locul de pierzare în care se afla. Această bunătate 1-a făcut să se trezească, „să-şi vină în fire” şi să ia hotărârea eroică de a se în­toarce acasă. „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi~i voi spune: Tată, greşit-am împotriva cerului şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca XV, 18-19).

Dacă ne ducem cu gândul pe firul vieţii noastre din trecut am observa că viaţa fiului risipitor are multe puncte asemănătoare cu a noastră. Care dintre noi, fie că ne gândim la legătura noastră cu părinţii trupeşti, fie că ne gândim la legătura sufletească cu Pă­rintele ceresc, nu am avut momente de neascultare, de nesupu­nere, de împotrivire la sfatul sau voia lor cea bună şi folositoare? De câte ori nu ne-am socotit mai înţelepţi decât părinţii sau mai puternici ca Părintele ceresc? De câte ori le-am călcat în picioare sfaturile şi voia lor, şi am abuzat de bunătatea lor, căutând să ne făurim singuri fericirea?

Rezultatul ieşirii din „casa părintească” îl poate mărturisi fie­care pentru sine. Sigur că mulţumirea şi fericirea pe care o cău­tăm, pe care ne-a dat-o ca zestre Părintele ceresc, n-am aflat-o şi nu o vom afla decât în comuniune şi ascultare de El.

E fericit acel creştin care, făcându-şi examenul vieţii, poate lua hotărârea şi poate spune la un moment dat: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu”.

Prilej pentru această întoarcere este mereu bunătatea lui Dum­nezeu, care ne atrage ca un magnet spre El. Priviţi la tatăl celor doi copii din pildă. El închipuie aici pe Părintele nostru ceresc. Copilul îi cere partea de avere, iar El din bunătate nu refuză să i-o dea. Putea să-i spună că nu este vrednic de ea, dar bunătatea Lui îi respectă libertatea copilului şi îi dă zestrea. Copilul pleacă în lume, dar ochiul Tatălui este mereu cu el şi inima lui rănită de fă­rădelegile fiului, nu încetează să-1 urmărească, să-1 cheme tainic şi să-1 aştepte cu dragoste.

De multe ori tatăl şi-a aşteptat copilul în fapt de seară sau miez de noapte. De multe ori va fi privit în zare să vadă dacă nu cumva vine. Iar acum, când îl zăreşte de departe, în loc să-l mustre pen­tru fărădelegile lui, în loc să nu-1 recunoască pentru urâţenia tru­pească şi sufletească în care se întoarce acasă, în loc să-1 alunge cu destulă bună dreptate, după câte a făcut, în loc de toate acestea, aleargă înaintea lui, nu se uită la starea în care se află fiul, se în­duioşează atât de mult şi îl îmbrăţişează şi căzând pe grumajii lui, îl sărută.

Dar bunătatea lui Dumnezeu nu se opreşte aici. Ea nu este nu­mai o uitare a trecutului păcătos, nici numai o iertare îngădui­toare. Bunătatea Părintelui ceresc 1-a învăluit atât de mult pe fiul cel întors, încât a poruncit să-1 îmbrace în haine noi, să-i pună inel în deget şi să taie viţelul cel mai gras.

Dacă fapta tatălui din Evanghelie este atât de mărinimoasă şi plină de bunătate, toate acele semne ale bunătăţii lui sunt mărturii şi simboluri ale nemărginitei bunătăţi a lui Dumnezeu care înnoieş­te şi renaşte firea noastră când ne întoarcem în casa bunătăţii Lui.

Bunătatea părinţilor trupeşti reuşeşte uneori să înnoiască şi să schimbe cele din afară ale copiilor lor. Bunătatea Părintelui ceresc înnoieşte întreaga fâptură a celor ce se întorc la El şi strigă din adâncul sufletului: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta”. El schimbă sufletul şi întreaga viaţă a celor ce vin la El prin pocăinţă. Face din cei ce au fost păcătoşi, sfinţi, şi pe toţi îi învredni­ceşte de bucuria de a sta la masa în care se dă ca hrană Mielul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Iată cât de necuprinsă şi binefăcătoare este bunătatea lui Dum­nezeu. El primeşte pe cei ce l-au batjocorit, pe cei ce l-au urât, pe cei ce au uitat vreme îndelungată de El, pe cei ce au cheltuit în vi­aţă zestrea spirituală pe care ne-a dat-o şi ne-a ajutat să o păstrăm şi sporim cu darurile revărsate asupra noastră prin Sfintele Taine. Ne primeşte pe toţi, care venim la el cu părere de rău pentru cele ce am greşit şi ne face părtaşi la masa darurilor sale bogate şi mântuitoare.

Cu adevărat, nimeni nu este aşa de bun ca Tine, Doamne, şi bu­nătatea Ta este fară margini. Numai ea poate topi noianul greşelilor noastre. Numai ea ne poate trezi de pe calea păcatului. Numai chemarea ei atrăgătoare ne poate aduce acasă la Tine, Doamne!

Este oare cineva dintre noi care să nu fi simţit bunătatea lui Dumnezeu?

„Tu le iubeşti pe toate, cele ce sunt, şi toate ale Tale sunt, Stă­pâne, iubitorule de suflete” (Înţelepciunea lui Solomon XI, 25). Pro­fetul Isaia zice despre bunătatea lui Dumnezeu, următoarele: „Poate femeia uita pe pruncul său şi de rodul pântecelui ei, n-are ea milă? Chiar când îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine”(Isaia XLIX, 15).

Dumnezeu este bun, este izvorul bunătăţii. „Nimeni nu este bun afară de Dumnezeu” a zis Mântuitorul celui ce L-a întrebat: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Marcu X, 18).

Bunătatea lui Dumnezeu este asemenea unui izvor din care se pot sătura toţi creştinii, indiferent de starea lor sufletească sau materială. Pentru cei răi, ea se arată ca răbdare îndelungată, pen­tru cei slabi şi bolnavi ca mângâiere şi întărire. Aşa se explică de ce unii oameni deşi bolnavi şi în suferinţă sunt mai senini şi mai optimişti decât ceilalţi. Pentru cei naufragiaţi bunătatea lui Dum­nezeu este liman de scăpare, pentru cei păcătoşi se manifestă ca iertare, pentru cei buni ajutor şi lumină ca să fie mai buni.

Bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă şi ne îndeamnă să fim şi mai buni, milostivi, iertători şi îngăduitori cu semenii noştri. Ea ne cere să dăruim prisosul minţii, al inimii şi al muncii noastre celorlalţi oameni cu care trăim împreună.

Iată o pildă care ne arată cum să trăim în societate şi să împărţim din roadele muncii noastre şi altora:

„Un om avea o grădină mare, în care se jucau copiii cu bucurie. Numai stăpânul grădinii nu se bucura de jocul copiilor prin gră­dina cu flori. El nu putea suferi ca şi alţii să se bucure de frumu­seţea florilor, din rodul pomilor. De aceea se hotărî să facă un zid mare împrejurul grădinii, astfel încât copiii să nu mai poată intra în grădină. Dar, ce s-a întâmplat după aceea? Florile ne mai au­zind râsul copiilor nevinovaţi, nu şi-au mai deschis corolele şi pomii n-au mai înflorit. A venit vântul rece şi totul a îngheţat. Omul a aşteptat ca la începutul primăverii să înverzească toate. Dar aşteptarea îi era zadarnică. Florile şi pomii din jurul grădinii lui înverzeau şi înfloreau, numai cei din grădina lui nu înfloreau. Aceasta până când omul nu şi-a recunoscut greşeala. A dărâmat zidul şi a lăsat din nou copiii să intre în grădină”.

Viaţa noastră este asemenea unei grădini, cu multe şi felurite daruri şi bunătăţi. Dar toate acestea nu au nici o valoare dacă nu devin folositoare şi semenilor noştri. N-are valoare nici inteli­genţa, nici bogăţia, nici puterea, nici frumuseţea, dacă ele nu sunt puse în slujba binelui comun, dacă nu devin izvoare de bunătate pentru semenii noştri.

Ele se usucă, devin reci şi fară putere de a ne da fericirea şi mulţumirea pe care o căutăm, dacă nu dărâmăm zidul egoismului, al lăcomiei şi dacă nu lăsăm să răzbată în ele miezul bunătăţii, al dragostei de Dumnezeu şi de oameni.

Aflându-ne aproape de sfântul şi marele post al Paştilor, bună­tatea lui Dumnezeu ne cheamă prin Iisus Hristos: „Veniţi şi învățați de la Mine, căci sunt bun şi smerit cu inima”

Întorcându-ne ca fiul risipitor pe calea care duce la împărăţia lui Dumnezeu, pe calea împlinirii voii lui Dumnezeu, ne vom în­vrednici de toate darurile cereşti şi vom putea spune cu psalmis-tul: „Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne" (Psal­mul XXX, 19).

 Sursa: Pr. Vasile Coman, (Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1970).