Am auzit două citiri din Sfânta Evanghelie: prima ne vorbește despre Învierea fiicei lui Iair și a doua, citită pentru sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, ne arată că cei care sunt osteniți și împovărați prin multe osteneli și nevoințe primesc de la Iisus Hristos odihnă sufletelor și răsplata bucuriei cerești veșnice. Această duminică, a 24-a după Rusalii, ne spune în Evanghelia care s-a citit, în rezumat, acest adevăr, și anume: credința și smerenia aduc tămăduirea de boală și învierea din morți. În Evanghelia duminicii de astăzi nu se vorbește doar despre Învierea fiicei lui Iair, ci și despre vindecarea unei femei care era bolnavă de hemoragie sau de scurgere de sânge de 12 ani. Și această femeie se jena să Îi spună lui Iisus care este boala ei. De aceea, a considerat că poate să obțină vindecare apropiindu-se și atingându-se doar de Iisus. Și, într-adevăr, s-a apropiat de El, a atins haina Lui și, deodată, s-a vindecat. Mântuitorul Iisus Hristos, însă, a întrebat: „Cine s-a atins de Mine? Pentru că o putere mare a ieșit din Mine și am simțit aceasta”. Și Sfântul Apostol Petru a zis: „Învățătorule, lumea Te îmbulzește din toate părțile și Tu întrebi cine s-a atins de Tine?”. Dar femeia, înțelegând că a fost vădită, a început a tremura și s-a apropiat de Iisus și I-a spus: „Eu m-am atins!”. Atunci, Iisus, în mod surprinzător, a zis: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit! Mergi în pace!”. 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iisus în mod voit a dorit să o arate pe această femeie pentru credința și smerenia ei. Era nu doar timidă, ci și foarte smerită. Dar avea credință puternică, de vreme ce a spus că „pot să dobândesc fără să cer prin viu grai vindecarea, ci doar atingându-mă de haina Lui Iisus”. Ce vedem aici? Vedem că smerenia adâncă unită cu credința puternică au făcut pe Milostivul Iisus Hristos să-i dăruiască acestei femei vindecare imediată. Și mai ce? Trei mari daruri minunate a oferit Iisus acestei femei bolnave de 12 ani de hemoragie, și anume: în primul rând, a vindecat-o, i-a dat darul sănătății. În al doilea rând, a numit-o „fiică”, nu i-a zis „femeie”, cum uneori obișnuia Iisus, ci i-a zis „Fiică, îndrăznește!”. Când Iisus numește pe cineva „fiule” sau pe o femeie „fiică”, aceasta înseamnă că a citit în sufletul persoanei respective o credință puternică. Aceștia care aveau credință puternică erau fii și fiice ale lui Avraam. Deci Iisus îi dăruiește sănătate, dăruiește onoarea de a fi numită „fiică” și dăruiește bucuria unei vieți pașnice pentru că îi spune: „Mergi în pace, credința ta te-a mântuit”. 

Ei bine, Evanghelia arată că, pe când Iisus a întâlnit pe femeia suferindă care suferea de 12 ani, El, de fapt, se grăbea să meargă în altă parte, unde era suferință multă, și anume în casa mai-marelui sinagogii, numit Iair care, venind la Iisus, a căzut în genunchi la picioarele Lui și L-a rugat să intre în casa lui, pentru că fiica lui, ca de 12 ani, era pe moarte. Atunci, Iisus, desigur, nu a trecut peste o suferință ca să vindece pe alta, ci a vindecat pe femeia aceasta bolnavă, dar după ce a vindecat-o, cineva din casa lui Iair i-a spus: „Nu-L mai obosi pe Învățătorul, că fiica ta a murit”. Și bietul tată s-a întristat foarte mult. Dar Iisus i-a zis: „Nu te teme! Crede, numai, și se va izbăvi!”. Și, apoi, Iisus a mers la casa lui Iair și acolo a luat cu Sine, înăuntru, doar pe Petru, Ioan și Iacob, trei ucenici, și au mai rămas în casă tatăl și mama fiicei. I-a scos pe toți ceilalți afară pentru că erau mai mult curioși și gălăgioși și, când Iisus a zis: „Doarme, nu a murit”, ei râdeau. Și, atunci, Iisus n-a vrut să săvârșească minunea în fața unor curioși și gălăgioși, ci doar în fața unor oameni care sufereau, care erau întristați și care așteptau ajutorul Mântuitorului Iisus Hristos. Și apucând pe copilă de mână, a strigat, zicând: „Copilă, scoală-te!” și duhul ei s-a întors și a înviat îndată. Iar El a poruncit să i se dea copilei să mănânce și au rămas uimiți părinții ei, iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat. Vedem aici cum, printr-o coincidență, dar pentru creștinii ortodocși nimic nu este întâmplător, ci totul e proniator, această Evanghelie a Învierii fiicei lui Iair s-a citit aici, astăzi, în prezența Cinstitului cap al Sfântului și Dreptului Lazăr, prietenul Mântuitorului. Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta și Maria. Mântuitorul a înviat din morți trei persoane: pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair și pe prietenul său Lazăr din Betania. Toate aceste persoane erau tinere. Prin aceasta a arătat că tinerii sunt imaginea celor care sunt chemați la viață veșnică, la tinerețe veșnică și ei sunt o speranță pentru părinții lor, că vor avea grijă de părinții lor atunci când părinții vor fi în vârstă înaintată. 

Însă, în mod deosebit, învierea Sfântului Lazăr din Betania – pe care o relatează Evanghelia după Ioan, în capitolul 11 – este cea mai profundă prezentare a Tainei Învierii pentru că ea a avut loc cu puțin timp înainte de Pătimirile Mântuitorului în Ierusalim, de moartea și Învierea Sa, dar și pentru că, în această Evanghelie, Iisus îi spune Martei, sora Lui Lazăr: „Eu sunt Învierea, Calea și Viața, cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri”. Viu va fi cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Aceasta Iisus o mărturisește ca fiind adevărul despre Înviere, după ce Marta i-a zis: știu că va învia în Ziua de Apoi.  Dar Iisus, ca să arate ce este Învierea, a spus: „Eu sunt Învierea și Viața. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Ce înseamnă aceasta? Că învierea tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor nu este un fenomen natural, nici sociologic, ci este darul exclusiv al lui Hristos pentru toți oamenii. De aceea, în Troparul Învierii se spune: „Și celor din morminte viață dăruindu-le”, Hristos Cel ce a înviat din morți. Deci învierea lui Lazăr mort cu patru zile înainte a devenit învierea cea de obște, icoana Învierii tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor. Cine a observat, mai întâi, dintre Părinții Bisericii, că atunci când Iisus l-a chemat din mormânt pe Lazăr, zicând: „Lazăre, vino afară!” nu se referea doar la persoana lui Lazăr, ci la întreaga umanitate? Ei bine, acesta este Sfântul Chiril al Alexandriei care, în comentariul la Evanghelia după Ioan, a spus: „Când Iisus plângea, nu plângea numai pentru Lazăr, ci pentru întreaga umanitate”. De aceea, când a zis: „Lazăre, vino afară!”, în mod profetic El a arătat icoana învierii de obște și anume că toți vor învia din morți la chemarea glasului iubirii veșnice a lui Hristos. Cel mai scurt verset din Noul Testament este acesta, de la Ioan capitolul 11, versetul 35: „Iisus plângea”, tradus uneori cu „Iisus a lăcrimat”. Iisus plângea, încât iudeii au zis: „Uite cât de mult l-a iubit pe Lazar”. Deci, din iubire a săvârșit toate minunile, nu din dorința de a Se afirma pe Sine, ci din iubire milostivă și smerită. De aceea, după ce a înviat pe fiica lui Iair, le-a spus părinților: „Să nu spuneți nimănui nimic”. Deci nu a dorit laudă, apreciere, publicitate. Aceasta ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos săvârșea minunile din iubire smerită și milostivă, nu arogantă și posesivă. 

Și, în fine, Evanghelia a doua care s-a citit ne vorbește despre Cuvioși. Ea a fost rânduită să se citească la pomenirea unui Cuvios sau a unei Cuvioase. Iisus spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați!”. Cuvioșii s-au ostenit prin rugăciuni multe, prin post mult, prin nevoințe, prin privegheri multe, prin îndurarea multor ispite și necazuri, adesea boli, persecuții, fără să cârtească, fără să se răzvrătească. Lor le spune Hristos Domnul: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați!”. Și vedem aici exemplul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi sau Basarabov, care a trăit o viață în sărăcie și în simplitate. A fost păstor de vite și de oi la sătenii de pe valea Lomului, în Bulgaria de astăzi. După o vreme a intrat într-o mănăstire și, după ce a stat o vreme ca monah, s-a retras în singurătate pentru că era un mare rugător. El a trăit în secolele XIII-XIV, în vremea țaratului sau regatului vlaho sau româno-bulgar. Și, atunci, în secolul al XIV-lea, la Muntele Athos și apoi în Bulgaria, în Serbia și în România, s-a dezvoltat foarte mult curentul isihast, al celor care se rugau în singurătate sau în sihăstrie cu rugăciunea neîncetată a minții și a inimii, a coborârii minții în inimă, a unirii rugăciunii minții cu simțirea inimii. Pentru că, în Sfânta Scriptură, inima nu-i doar un organ al corpului, ci și centrul spiritual al unirii gândurilor cu sentimentele. De aceea, Mântuitorul spune: „De ce cugetați rău în inimile voastre?”. Nu „în capul vostru”. Ceea ce înseamnă că inima era centru spiritual al unificării spirituale a persoanei. Dacă gândurile erau rele și sentimentele se înrăutățeau. Dacă gândurile erau bune și simțămintele erau bune. Deci, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou este un mare isihast, smerit, tăcut. El a presimțit într-o zi că trece la Domnul și s-a așezat între două pietre și și-a dat duhul în mâinile Domnului, într-o singurătate totală. Numai îngerii din ceruri, viețuitoarele sau păsările din jur au fost prezente la trecerea sa de la viața pământească la viața cerească. Dar, după o vreme îndelungată, au fost găsite în mod minunat moaștele lui și au fost duse în satul Basarabov, și apoi s-a zidit acolo o biserică pentru el, iar mai târziu, în timpul celui de-al cincilea război ruso-turc, mai precis în anul 1774, moaștele sale au fost luate de generalul rus Petru Saltîkov, ca să fie duse la Lavra Peșterilor din Kiev. Însă, aici, în București, un credincios – Hagi Dimitrie – tot Dimitrie îl chema, om credincios și darnic, a rugat pe generalul rus să lase moaștele aici ca un fel de mângâiere sau consolare pentru că războiul ruso-turc a făcut foarte multe pagube în zona aceasta. Și, în cele din urmă, i-a oferit o sumă mare de bani generalului rus și el a luat doar o mână a Sfântului și a lăsat moaștele sale aici la București, în data de 13 iulie 1774. 

De aceea, anul acesta am comemorat 250 de ani de la aducerea moaștelor Sfântului Dimitrie cel Nou la București. Din 1774 până acum, ele păzesc Catedrala care a fost construită mai înainte, în 1658, și sfințită atunci de Patriarhul Macarie al Antiohiei împreună cu ierarhi români, iar această prezență a Sfântului Dimitrie a fost prezența unui ocrotitor. A ocrotit Capitala de mai multe ori de ciumă, de holeră, de boli, de incendii, arătându-se și un mare vindecător. De boli, de necazuri, de suferințe i-a izbăvit pe cei care au venit la el. De aceea, astăzi, în ziua pomenirii lui, când prin bunăvoința Preafericitului Părinte Gheorghios, Arhiepiscopul Ciprului, avem aici spre închinare și capul Sfântului și Dreptului Lazăr, cel înviat a patra zi, ne bucurăm că aceeași iubire milostivă a lui Hristos care s-a arătat în Învierea prietenului său Lazăr din Betania s-a arătat și în lucrarea Sfântului Cuvios Dimitrie, prin vindecările pe care el le-a făcut, prin ajutorul pe care el l-a dăruit celor care l-au rugat și în toate lucrările sfinților care arată că Dumnezeu este minunat prin sfinții Săi. Sfințenia lui Hristos Cel Unul Sfânt și iubirea Sa milostivă, vindecătoare, dătătoare de viață, de pace și de bucurie se transmite prin sfinții săi credincioșilor, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin!