Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat ce anume l-a făcut pe bogatul nemilostiv, din pasajul evanghelic citit în timpul slujbei, să se depersonalizeze:

„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești (Luca 16, 25).

Aș vrea să vă invit la un exercițiu de imaginație: Ce s-ar întâmpla dacă niciunul dintre noi nu am purta un nume? Cum am putea să relaționăm, cum am putea să îi identificăm pe cei din jurul nostru? Cum ar arăta o asemenea lume în care nimeni să nu aibă niciun nume. Te întâlnești cu cel de lângă tine, probabil îl vei identifica în funcție de fizionomia feței, de anumite gesturi, trăsături pe care le poți constata la persoana fără nume.

Răspunsul cred că este de la sine înțeles: ar fi o lume urâtă, în care ar fi imposibil să dialogăm. Vom fi puși în situația de a ne folosi mâinile dacă am vrea să intrăm într-o discuție cu cineva, să-l tragem – cum am spune noi – de mânecă. Pentru că nu avem cum să-l identificăm ca nume. 

Am făcut această mică introducere având în vedere pasajul evanghelic în care ni se spune că un om bogat trăia într-o totală indiferență față de unul dintre săracii care stătea la poarta lui, care aștepta un pic de mângâiere, un pic de milă. Bogatului nu i se dă numele pentru că, am spune noi, numele lui era însăși bogăția sau cele materiale. El s-a depersonalizat.

Să nu ai nume înseamnă că nu mai ești persoană. Numele este cel care ne conferă statutul de persoană, de relație. Când îl chemi pe cel de lângă tine pe nume, deja ai instaurat o relație. A instaura o relație înseamnă șansa de te apropia de cel de lângă tine.

Multă vreme am crezut că pasajul evanghelic cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr este o parabolă sau o pildă pe care a rostit-o Hristos. Am ajuns la o altă concluzie: de fapt, acest pasaj s-ar putea să fie chiar un lucru foarte real. De ce? Dacă vom citi cu maximă atenție parabolele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în niciuna dintre ele nu ni se dă vreun nume. Fragmentul evanghelic de astăzi ne oferă totuși, un nume.

Parabolele nu conțin nume pentru că ele sunt niște narațiuni care vor să transmită o învățătură, nu au neapărat un temei, să spunem, real, istoric. Și, accentul cade mai mult pe faptul de a transmite în chip plastic, cât se poate de metaforic, o învățătură profundă. Ați putut constata că parabolele sunt luate din viața noastră de zi cu zi; sunt foarte simple, dar atât de adânci prin învățăturile pe care le pot transmite. 

Cred că acest pasaj evanghelic nu mai trebuie să fie gândit ca o parabolă, fiindcă el conține un nume: ni se vorbește de Lazăr – concret, precis, un nume foarte clar.

Ni se spune că bogatul nemilostiv trăia în porfiră și vison, ducând o viață de lux, o viață opulentă. Practic, el a decis să se identifice cu tot ceea ce ține de partea materială, de aceea el s-a depersonalizat. Un indiciu foarte clar că un om se depersonalizează – când practic el nu mai este om – este momentul în care devine indiferent. 

În psihologia modernă se vorbește despre inteligența emoțională. Acest lucru are în vedere capacitatea de a-ți gestiona cât mai adecvat propriile tale emoții, atât în legătură cu persoana ta, dar și în legătură cu cei din jurul tău. Bogatului nemilostiv îi lipsește această inteligență emoțională: este un om egoist, indiferent, nu mai are capacitatea de a se raporta în mod adecvat față de cei din jurul său; totul pivotează în jurul sinelui.”

Preasfinția Sa a afirmat că proba prin care ne putem da seama că cineva ne iubește cu adevărat este când, descoperindu-ne slăbiciunile și lipsurile, rămâne neclintit:

„Bogatul nemilostiv și-a identificat întreaga lui viață cu bogăția, cu cele materiale. A avut parte de desfătare. Ne închipuim – aici nu ne spune Evanghelia – că a avut parte, probabil, și de o înmormântare pe măsură, cu mare fast, dacă era bogat. 

Evident că unii se raportau cu lingușeală față de el, dacă era bogat, cum de altfel se întâmplă și astăzi, în lumea noastră. Dacă stăm și analizăm puțin și vom face o mică statistică, vom vedea că acordăm mult mai multă atenție celor care au funcții publice sau o funcție înaltă în societate, care au o anumită poziție sau sunt bogați, sunt influenți, cu o anumită capacitate de a lua decizii importante; acestora le acordăm o mult mai mare importanță decât unui om simplu, unui sărac, unui amărât. 

Adesea dau câte un telefon și cel care îmi răspunde nu are numărul meu. Inițial, când îmi răspunde, are un anumit timbru, o anumită tonalitate, adică ceva de felul cine ești acolo, de ce mă deranjezi. Și când mă prezint, îmi dau seama că omul mă cinstește mai mult pentru funcția pe care o am decât pentru ceea ce sunt eu ca om. Și cam așa se întâmplă, din păcate, cu cei ce ocupăm funcții. Ne îmbătăm de ele și credem că le merităm și toată lumea trebuie să fie la picioarele noastre, dar ne înșelăm pentru că, dacă analizăm mai profund, vom ajunge la următoarea concluzie: sunt foarte mulți care ne cinstesc pentru funcția pe care o avem, gândindu-se la anumite beneficii, să profite, dar sunt extrem de puțini care ne iubesc pentru ceea ce suntem noi.

Putem vedea cine ne iubește cu adevărat, când nu mai avem absolut nimic. Când dispare funcția și nu mai avem absolut nimic, acolo vom vedea cine ne iubește cu adevărat și cine se raportează în mod adecvat și are inteligență emoțională. Sunt dezarmat, dezolat, când cineva mă abordează în cheia unei funcții pe care o ocup. 

În Biserică este impropriu să vorbim de funcții. În Biserică există slujiri, nu funcții. Și când spunem „slujire” înseamnă că menirea noastră este să-i slujim pe cei de lângă noi. Aici poate fi și o altă extremă, a celor obraznici și tupeiști, care cred că li se cuvine totul și care spun că „a, păi ce dacă are o anumită funcție, e doctor, episcop, prim-ministru, eu îi demonstrez cine e, este un nimic, ca toți ceilalți”. O astfel de abordare nu este corectă, fiindcă trădează un om mândru, orgolios, needucat și foarte bădăran. 

Noi respectăm omul pentru ceea ce este el în sine însuși, chipul lui Dumnezeu, și-i respectăm demnitatea lui. Apoi urcăm la un alt nivel, când omul are o anumită experiență, respectăm experiența acelui om, indiferent de poziția pe care o are și nu avem dreptul, în nicio circumstanță, să ne comportăm obraznic. 

Să știți că sunt mulți în societatea în care trăim, care cred că demonstrează ceva comportându-se cu obrăznicie, cu cei care ocupă anumite funcții. Și în acest caz ne dovedim a fi mojici. Mojici suntem și când lingușim pe cel mai mare decât noi, pe cel care are o anumită funcție și vrem să profităm de pe urma lui – iertați-mi expresia, suntem nesimțiți, pentru că de fapt noi nu-l cinstim pe cel care este însărcinat cu anumite responsabilități, când noi nu ne raportăm adecvat. 

Am această intuiție că bogatul din pasajul evanghelic s-a aflat printre cei care se bucurau de foarte multă cinste, dar, de fapt, nu-l iubea absolut nimeni, și aceasta este o mare tristețe. 

Știți care este proba prin care ne putem da seama că cineva ne iubește cu adevărat? Când descoperă slăbiciunile noastre, vulnerabilitățile și suferințele noastre, cu toate bubele și hibele noastre. Acela este cel care ne iubește și nu cel care, neavând acces la noi, poate să aibă o părere idealistă despre noi și, în momentul în care ne descoperă și umbrele sufletului nostru, se va dezice rapid de noi, ne va lepăda, ne va desconsidera. Acela nu este un om care ne iubește. 

Omul care ne iubește este cel care rămâne neclintit chiar și atunci când îl putem dezamăgi. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că dragostea nu cade niciodată. Nu spune care sunt circumstanțele în care ar trebui să cadă, în care să renunțăm, ci spune că nu cade niciodată, adică în nicio circumstanță dragostea nu cade. Daca nu, este altceva și nu dragoste, și cade.”

Părintele Episcop Ignatie a arătat că cele mai greu de purtat sunt suferințele lăuntrice:

„Săracul Lazăr a primit un nume nu întâmplător – niciunul din noi nu purtăm nume întâmplătoare. În numele nostru este concentrat ceea ce ține mai intim de persoana noastră. Și sunt convins că dacă vă gândiți instantaneu, în câteva clipite, la câteva nume din viața dumneavoastră, odată gândite numele respective, aveți și câte o caracterizare legată de persoana respectivă;  numele conține în sine și ceea ce este mai caracteristic și mai intim persoanei pe care o avem în mintea noastră. Indiferent ce nume spunem, deja în nume este ceva din persoana respectivă. „Lazăr” în limba ebraică înseamnă „Dumnezeu ajută”. 

Să reținem un aspect: bogatul nu s-a dus în iad pentru că era bogat. În istoria Bisericii sunt atâția bogați care s-au mântuit, care nu au idolatrizat bogăția, care nu și-au făcut din bogăție un scop în sine, nu au devenit oameni corupți, dimpotrivă; au folosit ceea ce le-a dăruit Dumnezeu ca un mod de a spori iubirea și modul de a relaționa cu sărmanii. 

Săracul Lazăr nu s-a mântuit pentru că era sărac, nicidecum. Nu bogăția și nici sărăcia în sine sunt cele care mântuiesc sau cele care ne pierd, ci modul în care gândim relația cu semenul nostru, cum ne raportăm față de el, capacitatea și deschiderea noastră în a-l înțelege și în a-i simți nevoile.

Observați că atât de mult ne abrutizăm, ne asprim, încât nu ne mai interesează celălalt în suferință. Și suferințele cele mai grele nu sunt cele în care vedem că sângele curge șiroi sau pe cineva aruncat, pur și simplu la pământ, sau că are o suferință fizică; cele mai grele – și care nu se văd, și pe care el însuși omul le exprimă atât de greu – sunt suferințele lăuntrice. 

Sunt suferințele sufletului fiecărui dintre noi. Din afară suntem ca o carcasă, pare că suntem în regulă, ne străduim să zâmbim, să avem o oarecare abordare optimistă. Dar, în suflet, ducem o suferință pe care de multe ori nu o încredințăm decât celor foarte apropiați nouă și nici aceia, în multe momente nu ne înțeleg. Aici, deja înseamnă să ai inteligență emoțională, să ai dragoste, fiindcă dragostea le vede pe toate cu maximă acuitate și cu maximă rapiditate. Vede ceea ce este mai adânc în sufletul omului.”

Ierarhul Hușilor a îndemnat să trăim așa cum vrea Dumnezeu și să spargem zidurile indiferenței și ale insensibilității:

„Ce învățăm noi? Numele pe care-l purtăm este cel care ne responsabilizează. Și el are această vocație de a fi în relație cu cineva. Noi răspundem apelului sau chemării cuiva când suntem strigați pe nume. Și observați, între oamenii care țin unul la celălalt, au un nume de cod dacă vreți. 

În viața de familie, ați întâlnit, soțul, soția, unul față de celălalt, sau soții față de copii, este un nume acolo în care exprimăm iubirea, și e altul decât cel din buletin, un nume pe care tu îl ai și comunici; rostindu-l numai e deja ca și cum i-ai spune de fiecare dată că îl iubești, că ții la el și că e special pentru tine.

Să învățăm să ne punem în lucrare capacitatea și inteligența aceasta emoțională, și față de noi, dar și față de cei din jurul nostru. 

Și orice nume pe care noi îl strigăm este de fapt un nume la care trebuie să ne raportăm cu iubire. Când suntem strigați, și noi trebuie să răspundem cu iubire, pentru că numele nostru înseamnă iubire, relație, persoană, împărtășirea a ceea ce trăim unul față de celălalt; nu ne putem izola și nici nu putem să concepem o lume cu oameni fără nume. Cred că ar fi groaznic, ar fi iadul. Nu știm, dar cred că în iad nimeni nu are niciun nume pentru că de fapt, ei, în viață, au decis să trăiască ca și cum nu ar avea vreun nume. A avea nume înseamnă dragoste, relație, înseamnă să dai conținut frumos a ceea ce trăiești lângă cel de lângă tine. 

Să ne ajute Domnul să fim cum ne cere El, să avem capacitatea de a sparge zidurile indiferenței, ale insensibilității, ale încarcerării în noi înșine, prin cel mai mare dușman al lumii de azi: egoismul, care, din păcate, chiar dacă am adus în discuție psihologia modernă, aceasta este cea care încurajează cel mai mult egoismul, prin foarte multe aspecte.”

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Petru Arsene, pe seama Parohiei Hoceni, Protopopiatul Huși.