Frati și surori crestine,

Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan Botezătorul. În cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Să vă binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți pentru Dumnezeu și pentru el. Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești, pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul Sfânt coborând peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit“. Am văzut cu ochii minții toate cele trei Persoane, arătându-Se lumii, fapt unic în istoria omenirii. Și am fost martori, cu sufletul și cu inima, la acel freamăt de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurată de tot ce vedea și auzea.

Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“. El este singurul pămantean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.

Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna Elisabeta naște la vremea cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plină de măslini și portocali.

Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan (care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi prăpăstioase…

Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă, desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii (i-am auzit și eu, frați creștini, pe acești șacali care trăiesc în grupuri și țipă înspăimântător, mai ales noaptea…) și leii; care răcnesc umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în el.

Totuși, această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce atunci când este închinată lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și cu dragoste, din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El. Prin această viață pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și prototipul pustnicilor de mai târziu care au populat pustiurile, trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea lor era neîncetată, pentru ei și pentru lumea întreagă. Își sfințeau viața lor și viața altora, vindecând tot felul de bolnavi aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și convingând, așa încât cei care veneau la ei își schimbau cu totul viața de până atunci.

Frați creștini, cine se abține de la vorbăria deșartă și de la patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare, nu din dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari iubiri față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug oamenii după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci. Așa a fost și Sfântul Ioan Botezătorul. În iconografie el este pictat ca un înger, are aripi la spate și este pictat așa din cauza marii lui sfințenii, de care s-a umplut încă din pântecele mamei lui. Trăind în pustie, viața lui era plină de Duhul Sfânt; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfânt, viața de asceză era o viață ca în cer. Fiind puternic în duh, asemenea Sfântului Ilie, Sfântul Ioan a biruit toate slăbiciunile și patimile omenești, cunoscând în schimb bucuriile unei vieți cu adevărat minunate, trăite din plin în Dumnezeu.

În perioada aceasta, el a [cercetat] și niste regiuni de lângă Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de călugări evrei care își aveau acolo un fel de cetate a lor, cu săli de studii, dar duhul lor era cu totul străin de Dumnezeu, aveau o doctrină foarte dușmănoasă, mai ales față de Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp că Sfântul Ioan ar fi fost la acești singuratici evrei, dar este o părere foarte greșită, pentru că ei erau foarte răi la suflet, invidioși, plini de viclenie și răutate, foarte departe de duhul plin de bunătate și de smerenie al Sfântului Ioan, adevărați lupi îmbrăcați în piele de oaie.

La timpul cuvenit, Dumnezeu îl cheamă pe Ioan din pustie. Și el vine pe malul Iordanului și începe predica lui despre pocăință, pregătind calea lui Mesia. Era numai piele și os. Trăise în pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decât cu hrană pământeană, de aceea avea o forță extraordinară în cuvânt. Chipul lui era de o mare blândețe și de o mare smerenie, cu toata înfățișarea lui aspră. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea în duhul lui Ilie și vocea lui puternică îi cutremura pe toți. Au început să vină la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim și din toată Iudeea care îi sorbeau cuvintele și își mărturiseau păcatele, iar el îi boteza în râul Iordan. Venea nu numai poporul de rând, ci și căpeteniile, ostași, vameși, conducători ai poporului evreu. Și toți se întrebau: „Oare nu e acesta Mesia?“ - că prea era răscolitor de suflete…

Puțini au fost oamenii, în istoria omenirii, spre care să fi alergat mulțimile cu atâta sete, asa cum alergau după Sfântul Ioan Botezătorul. Acest lucru era cu atât mai uimitor, cu cât Sfântul Ioan nu menaja sub nici un chip scăderile lor omenești. Nu era nicicum ca o trestie clătinată de vânturile împrejurărilor, ci mustra fără ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osânda cea mai înfricoșată care-i aștepta și nu-i lăuda pe bogații cei împătimiți, ci îi îndemna să se îndrepte. Sfântul Ioan nu cerea numai pocăinta pentru trecut, ci o viață cu totul nouă, pentru viitor. O viață întemeiată pe dreptate, pe respectul omului, pe egala îndreptățire la viață a semenului. „Nu luați de la nimeni mai mult decât vă este îngăduit“, spunea el vameșilor, condamnând una din cele mai urâte patimi omenești: căștigul nemuncit. El atrăgea atenția asupra demnității ființei umane și cerea oamenilor pocăinta - adica nu numai să-si recunoască păcatele, ci și să se îndepărteze de ele pentru totdeauna. Învățătura sa voia să smulgă din viața oamenilor iubirea de sine, egoismul în formele lui cele mai subtile, așa încât oamenii să se respecte unii pe altii, să se ajute în lipsurile lor, să trăiască în pace și în bună înțelegere unul cu altul. Nu obârșia neamului îndreptățește pe cineva la mântuire, ci roadele cele vrednice de pocăință. În acest chip pregătea Sfântul Ioan pe oameni pentru venirea Mântuitorului Hristos.

Și iată că într-o zi, Iisus Însuși vine să ia botezul de la Ioan, ca să Se facă cunoscut în tot Israelul. Sfântul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunoșteau decât cei din Galileea. Și Sfântul Ioan care era așa de mare, așa de uriaș în fața mulțimii, se întoarce spre Iisus și îl arată cu degetul, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“, „iar eu nu sunt vrednic să dezleg nici măcar cureaua încălțămintei lui“.

Frați creștini, Sfântul Ioan este cinstit de Biserică ca prooroc al Celui Preaînalt, ca înaintemergător și Botezător; ca mare mucenic, pentru moartea lui martirică; ca înger în trup, pentru covârșitoarea lui sfințenie. Este zugrăvit în icoane cu aripi îngerești și este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mântuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde îndeosebi din toată această vrednicie a sa și ceea ce împodobește în mod deosebit chipul său duhovnicesc, este smerenia lui adâncă. Deși avea în ființa lui atâta putere încât era socotit de unii drept Mesia cel așteptat, el se apără mereu cu strășnicie și îndrepta privirile tuturor spre Cel ce avea să vină, Căruia el nu se socotea vrednic nici măcar să-I dezlege cureaua încălțămintelor.

Și lumea se întoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse până atunci. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan renunță chiar și la căldura dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici ai lui Mesia și să-l lase pe el: „…căci Aceluia I se cade să Se înalțe, iar mie mi se cade să mă micșorez.. “

Șirul lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfânt, au anunțat venirea lui Hristos, cu multe veacuri înainte, se încheie acum cu cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe, cum au făcut ceilalți, ci îl arată îndeaproape cu degetul întins: „Iată Mielul lui Dumnezeu“; „Iată-L aici, în mijlocul nostru, pe Cel ce L-au văzut de departe prorocii“; „Eu am vazut Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel peste El“; „Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit să mărturisesc despre lumină“; „Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez“; „Eu nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua încălțămintelor Lui“. Și lumea se întoarce spre Iisus. Iisus este botezat de către Ioan, apoi se retrage în pustie și postește patruzeci de zile și patruzeci de nopți în locul acela, astăzi, este o mănăstire numită Sarindar, acolo unde a postit Iisus - iar Ioan continuă să boteze mai departe. Și într-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei mulțimi de la Iordan, împăratul cu Irodiada, soția fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, îl mustră pe împărat în fața mulțimii, spunându-i: „Nu ți se cuvine ție, ca împărat, să trăiești într-o asemenea fărădelege“. La îndemnul Irodiadei, Ioan este arestat și ținut în temnița de sub palatul lui Irod. Într-o zi, la un ospăț din casa lui Irod, într-o atmosferă îmbibată de desfrâu și beție, Salomeea, fiica Irodiadei, dansează un dans păgân și pătimaș care a stârnit foarte multe patimi în Irod. Amețit de patimă și de băutură, Irod îi făgăduiește fetei că-i va da orice cere, până la jumătate din împărăție. Îndemnată de Irodiada, fata îi cere imediat capul lui Ioan, să i-l dea fără întârziere! Soldații coboară din palat în temniță, taie capul Sfântului, iar Irodiada primește din mâinile Salomeii, pe tipsie, acest cap - acum, sigur, fără glas. Și ea ia un ac și înțeapă limba lui Ioan, pentru a se răzbuna de mustrarea pe care i-o făcuse Sfântul Ioan - cea mai cumplită cruzime de care a fost capabilă o femeie… Capul Sfântului Ioan a rămas acolo la palat un timp, iar trupul a fost luat de ucenicii lui. Ucenicii devin de acum înainte ucenici ai Mântuitorului Hristos. Așa își încheie viața acest mare profet, sub sabia unui mare păcătos.

Însă el… nu a murit, frați creștini: duhul lui și toată puterea lui este sus, în ceruri. El trăiește cu adevărat, în mare cinste, în împărăția lui Dumnezeu și se bucură de veșnică răsplată și slavă de la Mântuitorul Hristos. Împreuna cu Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor în fața lui Dumnezeu: mama și nașul lui Iisus. Ei mijlocesc în rugăciune pentru noi. Maica Domnului spune: „Doamne, Te-am purtat în brate, ai supt la sânul meu, Te-am crescut; pentru bunătatea Ta, primește acum rugăciunea și ajută robilor Tăi, care se roagă Ție, prin Mine“. Sfântul Ioan întinde mâna și spune: „Doamne, adu-Ți aminte de această mână care Te-a botezat și adu-Ți aminte că Tu m-ai numit «prietenul Tău», cu toată nevrednicia mea. Ajută dar, celor ce se roaga Ție, prin mine“. Ei sunt acolo sus, într-un loc și într-o stare din care ne văd și, prin darul lui Dumnezeu, știu totul despre noi și pot să ne ajute. Acest „sus“ nu este un sus fizic, frați creștini, ci e foarte aproape de noi, pentru că Dumnezeu și toata lumea cerească nu sunt undeva departe, ci printre noi și în noi înșine. Chiar dacă noi avem această mărginire pământească de a o vedea… Dumnezeu nu e departe de noi…

Binecredincioși creștini, dacă noi toți suntem datori să urmăm fiecarui sfânt în acele virtuți în care ne este cu putință a-l urma, apoi pe Sfântul Ioan îl putem urma mai ales în virtuțile slujirii aproapelui și a lui Dumnezeu, în smerenie. Oricât de mult bine am face aproapelui nostru și orice jertfelnicie am depune în slujba lui Dumnezeu, să nu ne atribuim nouă aceste merite, pentru că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem face o faptă cu adevărat bună. Micșorându-ne și smerindu-ne pe noi înșine, acoperind sub smerenie sinceră orice vrednicie personală, numai așa vom putea avea întreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.

Sfântul Ioan să rămână, dar, modelul nostru de smerenie: „El, Iisus, să creasca, să fie cât mai cunoscut de lume, iar eu să scad“. Și Iisus crește, până ajunge în Ierusalim și pe Golgota, iar Ioan, retrăgându-se, trece în împărăția luminilor.

Să urmăm exemplul smereniei lui, să-l avem la inimă și să ne rugăm cu toată credința acestui mare sfânt și prieten al Mirelui Hristos, care ne poate ajuta cu adevărat. Amin.

Capul lui, frați creștini, a urmat niste „drumuri“ mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei și purtat, ca un odor de mare pret, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulți bolnavi, mai ales orbi. Te impresioneaza privirea lor, fixată undeva în gol… Am întrebat pe cineva: „Ce așteaptă aceștia, de stau aici de atâta vreme?“ și mi s-a răspuns: „Foarte mulți dintre ei se vindecă“.

Trupul Sfântului Ioan a ramas îngropat în Sevastia până la anul 362, când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă împreună cu alte sfinte moaște. Creștinii l-au scos din mormânt - era cu trupul întreg - și l-au dus în Alexandria, punand în locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai știm nimic. Înainte de asta, Sfântul Luca, trecand prin Sevastia, ia mâna dreaptă a Sfântului Ioan și o duce în Antiohia, păstrând-o cu foarte mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astazi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie și cu ea se sfințesc apele.

Iar capul lui, așa cum am mai spus, este într-un sicriu, într-o moschee din Damasc. Odată, niște musulmani au lovit cu toporul în acest sicriu, spunând: „Ce caută ghiaurul acesta aici?“. Din sicriu au început să curgă valuri de sânge, țâșnea sângele din sicriu și din marmură. Și ei s-au speriat foarte tare și au chemat preoții ortodocși să vină să facă rugăciuni ca să oprească aceste valuri de sânge care au umplut moschea… De-atunci, deși sunt musulmani, ei au un mare respect față de Sfântul Ioan.

Frați creștini, să nu uitați încă un amănunt. Trupul omenesc este tot așa de valoros ca și sufletul. „Trupul este templu al Duhului Sfânt, iar voi nu sunteți ai vostri, ci ai lui Dumnezeu“ - spune Sfântul Pavel. Cu atât mai mult copilul care ia ființă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. „și cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el“ -spune Sfântul Pavel. Și apoi, ce știi tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut Sfântul Ioan Botezatorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?“ Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit.

Câți prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari, și ajung oameni mari cu adevărat. Câți prunci ar putea să se nască și nu se nasc, pentru că mamele îi ucid - și nu știu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid pentru ce? Pentru că e „incomod“. Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis și aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Și cred că au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru că sufletul lui țipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupușorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul și femeia au stricat vasul lui. Și țipă strașnic pruncul înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigașe și a tatălui ucigaș! Pentru că amândoi sunt vinovați, și soțul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu și vor da socoteală amandoi pentru această crimă… V-am spus aceste lucruri în legătură cu nașterea Sfântului Ioan Botezatorul. Nu vă ucideți pruncii, lăsați-i să se nască, să-i creșteți așa, cu toata greutatea. Nu uitați că și dumneavoastră ați fost prunci, și cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.

Sfântul Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului. Vă spuneam că trupul lui a rămas îngropat acolo, în închisoare, iar capul a rămas la palatul lui Irod, iar apoi a fost luat de acolo și păstrat cu foarte mare grijă de către ucenicii lui, ca un odor de mare preț, un odor sfânt, care-i scapă din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfânt cap a fost păzit și ascuns. Din când în când numai, își face simțită prezența - asa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pământ - și apare odată la Edessa, altădată în Egipt… Iar acum este în Damasc, într-o mare moschee, așa cum v-am spus, o moschee construită pe locul unei catedrale. Am văzut și eu această moschee luxoaăa, cu lampadare și covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde și cu pereți de sticlă. Acolo înăuntru este capul Sfântului Ioan Botezătorul. În jurul acestui paraclis stau foarte mulți orbi, în genunchi sau turcește, într-o tăcere care te uimește. Stau și nu văd nimic, dar ochii lor dinlăuntru sunt deschiși. Ei se roagă și foarte mulți se vindecă .

Ce spun ei, numai Dumnezeu știe, dar, în mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfântului Ioan. Se revarsă foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani… Vin și foarte multe femei musulmane, cu copii în brațe, și se sprijină de bara care înconjoară mormantul, acelui sicriu. Îl înconjoară de trei ori, apoi pleacă la treburile lor… pleacă cu fața veselă… Pun și un fel de pomelnice într-un locșor anume de lângă acel sicriaș. Sunt acolo gramezi de rugăciuni către Sfântul Ioan Botezătorul, este un semn de mare venerație pentru acest sfânt.

Este în calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan Botezatorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească și cerească a Sfântului Ioan. El este ființa de legătură dintre profeți și apostoli. E marele pustnic și marele celib și totodată, primul martir din lumea creștina: el moare pentru sfințenia vieții de familie. S-a spus despre el că venea „în duhul și puterea lui Ilie“ - acel profet temut, care zguduia conștiințele, într-o vreme când lumea intrase într-o mare criză duhovnicească. Și tot așa va veni mai înainte de sfârșitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.