„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34).

Era Iisus în ţinutul Cezareei lui Filip: Întrebând pe ucenici: „cine cred oamenii că este El?”; aceștia răspund: unii spun: „ești Ioan Botezătorul”, alţii „Ilie sau un profet oarecare”. La întrebarea „cine cred ei că este Iisus?”, răspunde Petru, în numele celorlalţi: „Tu ești Mesia” (cf. Matei 16, 13-16).

După această nouă mărturisire de credinţă, Mântuitorul găsește că a sosit momentul să le vorbească despre Pătimirile Sale. Evident, această destăinuire intimă asupra evenimentelor din viitorul apropiat a făcut o adâncă impresie. Ucenicii, care cu bucurie vedeau cum popularitatea Învăţătorului lor este în plină creștere, oricât de mult s-ar fi familiarizat cu adevărata concepţie despre Mesia, în subconștientul lor mai trăia încă ideea că într-un moment dat, Iisus Se va urca pe gloriosul tron al lui David. Or, sfârșitul prevestit, un sfârșit în suferinţe și batjocură, nu cadrează cu așteptările lor nemărturisite.

Deziluziei îi dă expansiune tot Petru, printr-o spontană atitudine de protest. Ce-i drept, cu greu s-ar putea preciza până unde această atitudine este determinată de gândul unor nădejdi pierdute și de unde începe a vorbi glasul iubirii faţă de persoana lui Hristos.

Realitatea sfârșitului nu permite nicio schimbare a celor anunţate, de aceea Iisus mustră pe Petru. Îl mustră și fiindcă inconștient exteriorizează niște puternice legături cu mediul din care a fost recrutat, cu străduinţele și nădejdile lui.

Atitudinea lui o consideră drept o încercare satanică, când nimic nu se poate schimba în planul mântuirii. Hotărârea din veci a jertfei celei mari, la timpul rânduit, se va împlini cu exactitate.

Apoi, într-un grup mai mare de ascultători, sub impresia celor petrecute, vorbește despre felul cum trebuie înţeleasă urmarea Lui. Este această fixare principală a vieţii creștine un memento, întâi pentru ucenici. În opoziţie cu slăbiciunile inerente de care a dat dovadă Petru, le pune în vedere contrastul vieţii inspirate de Hristos.

Cel mai important principiu al noii vieţi este lepădarea de sine. Cine voiește să urmeze lui Hristos, trebuie să se lepede până și de eul său natural. Acest stadiu înalt de desăvârșire morală presupune o progresivă prefacere internă premergătoare.

Printr-o puternică voinţă, întâi trebuie învinse toate impulsurile naturale. Ele trebuie subordonate scopului ideal al vieţii, mântuirea. Omul, prin aceste fire invizibile este legat de familie, rudenii, societate, onoruri, avuţie etc. Alimentându-le, lipsit de voinţa poruncită de scopul superior din afară de ele, acţionează până la completa înstăpânire în suflet. Printr-o condamnabilă lipsă de atenţie devine sclavul lor. Toate manifestările lui poartă pecetea acestor impulsuri devenite o a doua natură. Trăiește exclusiv pentru satisfacerea lor necondiţionată și integrală. Mai poate vedea ceva superior în viaţă? Nu. Acolo unde este comoara omului este și întreg sufletul lui.

A doua etapă este înfrânarea iubirii faţă de noi înșine. Precum viaţa plină numai de satisfacerea impulsurilor naturale este lipsită de demnitate, la fel și viaţa condusă de egoism. Cât sunt de multe și adânci relele care decurg din împlinirea poruncilor iubirii de sine! Ea face din om un adevărat tiran, permanent nemulţumit, orbit de propriile lui dorinţe.

Înfrânarea poftelor și înfrânarea egoismului abia pun pe om în situaţia de a putea urma lui Hristos. Căci urmarea lui Hristos înseamnă o neîntreruptă luptă. O luptă de fiecare clipă împotriva păcatului, care îmbracă toate formele ademenitoare pentru a dezarma și înfrânge. Numai cel ce s-a învins pe sine, a învins răul în sine și ţine treaz în suflet scopul mai înalt, adică unirea cu Dumnezeu, contează ca soldat sub steagul lui Hristos. Numai cel ce s-a lepădat de sine, pentru Hristos și împărăţia Lui, este capabil de jertfă. Iar lupta împotriva diavolului și stăpânirii lui în lume reclamă jertfe. Câte cruci nu s-au mai ridicat alături de Crucea lui Iisus și câte nu se vor mai ridica în viitor?

Ce promite Iisus în schimb celor ce astfel Îi vor urma? Viaţa veșnică, răsplata celor fericiţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Un bun superior tuturor bunurilor acestei lumi.

Urmând omul pe obișnuitele drumuri ale vieţii omenești, își va pierde sufletul. Alipirea cu toată forţa internă de cele trecătoare este ucigătoare de suflet. „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Poate deci sta un moment la îndoială ce trebuie să aleagă? Poate pune peste tot în paralelă răsplata diavolului cu a lui Dumnezeu? Nu. Astfel, gloria luptătorilor din oastea lui Hristos este nu numai un final incomparabil, ci și un puternic impuls spre Hristos, un ideal care face condiţiile de primire mai ușoare, iar lupta vieţii mai frumoasă.

Hristos ne cheamă și pe noi să-L urmăm. După un răstimp de indiferentism religios, se observă azi o nouă apropiere de Biserică. Este reacţia sufletului scârbit de falsitatea promisiunii vieţii fără de Dumnezeu. El se reîntoarce la Izvorul adevăratei Vieți. Îi trebuie însă, puterea de a se înstăpâni pe simţuri și iubirea de sine. Biserica îi oferă un ajutor. E postul pregătirii, sunt Sfintele Taine ale Mărturisirii și Euharistiei. Prin ele, dacă nu lipsește voinţa de îndreptare, golurile lăsate în rândul urmașilor lui Hristos se vor umple de binele individual și colectiv.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Urmarea lui Hristos”, în Renașterea XIV (1936), nr. 10, pp. 2-3.

Sursa: radiorenasterea.ro