„Fiule, iartă-se ţie păcatele tale!” (Mt. 9, 2)

Către sfârșitul anului al doilea al activităţii Mântuitorului, după o absenţă mai îndelungată din Capernaum, vestea reîntoarcerii Lui adună mulţime în faţa casei unde Se adăpostea. În stradă, în curte, o îmbulzeală de nedescris, toţi câţi L-au cunoscut sunt dornici să-L vadă și să-L asculte. În majoritate sunt fii ai Galileii, pescari, agricultori și comercianţi, dar sunt nelipsiţi de la mârșava datorie de spionaj și reprezentanţii fariseilor. Momentul e foarte prielnic și trebuie folosit. Învăţătorul, în faţa entuziasmului general, va trebui să vorbească, să facă semne, iar ei vor mai putea aduce un fi r invizibil la reţeaua ce urmează să curme uluitoarea Lui ascensiune.

Și, într-adevăr, Iisus ieșind din casă, deși obosit de drum și de munca desfășurată pe alte plaiuri ale Galileii, începe să înveţe. Cuvintele îi sunt sorbite de pe buze. Ele sunt pline de putere ademenitoare și convingătoare. Deodată tace. Atenţia Îi este atrasă de ceva neobișnuit. De pe acoperișul casei, tocmai în faţa Lui este lăsat cu funiile un pat pe care zace un bolnav. Ce se întâmplase? Niște oameni aduseră la Mântuitorul un bolnav greu, un slăbănog care de ani de zile nu mai era stăpân pe mădularele sale. Neputând străbate până la El, fiindu-le milă de bolnav și de rugăminţile lui, s-au folosit de extrema posibilitate. S-au strecurat cu patul până la intrarea în casă, de unde urcau scările pe acoperiș (acoperișul plan, obișnuit în Orient) și de aici l-au lăsat frumos cu frânghiile acolo unde Se afl a Iisus.

Este un moment solemn. Bolnavul întins la picioarele Lui, cu privirile stinse, cere îndurare. Mântuitorul îi pătrunde toată nenorocirea în care se zbate. Cu sufletul întinat de păcate, cu trupul schimonosit de suferinţă, se dorește din răsputeri după mântuire. Această dorinţă l-a făcut să se roage, să plângă, trezind mila semenilor care l-au adus aici. Această dorinţă îi este întipărită în ruga mută a ochilor, ce-o rostește privind la Mântuitorul. Dar iată, suferinţa lui s-a apropiat de sfârșit. A găsit medicul. Fiul lui Dumnezeu a venit să aline durerile. Dă, însă, precădere celor sufl etești. Îi zice: „fiule, iartă-se ţie păcatele tale!” (Mt. 9, 2). Efectul cuvintelor nu e vizibil. Îl simte însă slăbănogul. O ușurare îl năpădește în sufl et. În negura întunericului intern s-a aprins o rază de lumină. E lumina ce-l cheamă la o nouă viaţă, e lumina nădejdii de mai bine. Cu toată suferinţa trupească, în ochi îi râde bucuria mântuirii.

Au auzit și fariseii necredincioși cuvintele lui Iisus. Pentru ei sunt obiectul scandalului. Cine este Acesta că-Și asumă puterea de a ierta păcatele. El vorbește hulă împotriva lui Dumnezeu, singur în măsură a face acest lucru. Încep să murmure neînţelegători în faţa tainicei prefaceri din sufletul celui miluit.

Le răspunde Iisus: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne, a zice slăbănogului: iartă-se ţie păcatele tale sau a zice: scoală-te, ia-ţi patul tău și umblă?” (Mt. 9, 4-5).

Da, ei nu înţeleg că mai mare este sufletul decât trupul; că sănătatea celui dintâi este mai de preţ decât a celui din urmă. Dacă ar fi  înţeles acest lucru, altul ar fi  aspectul vieţii lor, alta le-ar fi  atitudinea faţă de Mesia. N-ar mai fi  cerut semne pentru a crede misiunii Lui, ci s-ar fi  convins dintru început că dumnezeiesc lucru împlinește prin cuvânt și prin fapte.

Și pentru ca să nu aibă niciun cuvânt de răspuns în ziua judecăţii, Iisus, ca întotdeauna, și de astă dată le dă semnul cerut, spunându-i bolnavului: „scoală-te, ia-ţi patul tău și mergi la casa ta!” (Mt. 9, 6).

Efectul, de astă dată, este vizibil. Bolnavul se scoală din patul suferinţei pe deplin sănătos. Este vindecat sufletește și trupește. Prin el s-a dovedit celor prezenţi și indirect omenirii întregi, că Iisus este Dumnezeu care iartă păcatele celor ce cu credinţă și cu nădejde se apropie de El.

Toţi cei prezenţi au fost cuprinși de teamă, acea teamă firească ce năpădește sufletul când supranaturalul coboară în ordinea naturală, infl uenţând-o. Spuneau: „azi am văzut lucruri minunate și lăudau pe Dumnezeu”.

Mântuitorul a binevoit ca această putere de a ierta păcatele s-o lase Bisericii Sale pentru toate timpurile, ca o Sfântă Taină.

În seara zilei după înviere, Se arată apostolilor adunaţi într-o casă din Ierusalim, îi salută și le zice: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi (…) a suflat asupra lor și a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele le lor fi iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

Prin succesiunea neîntreruptă de la apostoli, dumnezeiasca putere se transmite urmașilor acestora. Astfel, Taina Pocăinţei fiinţează în Biserică permanent, dând posibilitatea fiilor ei de a beneficia de miraculoasele ei roade.

Și pentru noi este pilduitoare misiunea din Capernaum. Fi-vom asemenea slăbănogului ce-și caută mângâierea la picioarele lui Iisus sau fariseilor necredincioși? Fără îndoială, realitatea păcătoșeniei noastre și conștiinţa responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu ne îndrumă să urmăm slăbănogului. Să ne apropiem de scaunul mărturisirii cu toată umilinţa, cu toată râvna după sănătatea sufletească, pentru a obţine și noi iertarea păcatelor, care i-a mângâiat sufletul slăbănogului.

Au doară este om fără păcat, au doară ne putem împreuna cu Hristos, bucurându-ne de minunata zi a Învierii Lui, dacă am trecut nepăsători pe lângă scaunul mărturisirii și în acest timp de pregătire al Postului Mare? Nebunie este acest gând. Suntem păcătoși, în noi este păcatul, în jurul nostru este. El ne rupe în continuu din organismul lui Hristos, întunecă chipul lui Hristos în noi. Pocăinţa este tocmai misterioasa putere care ne purifică, elimină din noi tot ce este slab și ne atrage spre cele cerești. Pocăinţa ne readuce la Hristos, ne împrumută aripi care să ne înalţe spre Dumnezeu.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Slăbănogul din Capernaum”, în Renașterea XIV (1936), nr. 9, p. 2.